Publicitate stradală

E târziu. E aproape ora 11 seara, abia acum am reuşit să ajung acasă. Azi am avut câteva drumuri prin oraş şi m-au pălit reclamele electorale. Toţi bursucii s-au afişat pe panouri imense şi se dau mari făcători de minuni. Ce n-am avut de când ne-am arătat pe lume, ne vor da ei, dacă facem greşeala să îi votăm. Slabe şanse.
În seara asta m-a adus un prieten acasă. Afară plouă. Când m-am dat jos din maşina lui în faţa blocului este veşnica albastră cabină telefonică. Are geamurile sparte. În seara asta am văzut că acest spaţiu devenise loc de cazare. Era parcat acolo un cărucior de invalizi având în el un om între două vârste, avea şi cârje lângă el. Cred că era paralizat la picioare. Presupun. Avea picioarele acoperite cu o plapumă, nu foarte jegoasă şi peste ea un nailon. Să nu îl plouă, să nu îi fie foarte frig.
M-a cuprins disperarea, tristeţea, neputinţa. Ştiu că autorităţile acestei ţări nu pot face nimic pentru astfel de oameni. Decât să ne ia taxe şi nouă şi lor. Ştiu un caz similar din perioada Crăciunului, un om care nu are unde să doarmă, locuieşte în trabant. Nimeni nu poate să facă nimic pentru el.
Ce să fac? Ce am făcut? Nimic. Sincer să fiu nici nu ştiam ce să fac. Unde să îl duc? Ce să îi spun? Am urcat sus. Aştept să vină dimineaţa. Eu voi dormi în pat, el în ploaie. Dimineaţă ne vom trezi poate amândoi. Eu îi voi mulţumi Domnului că am dormit bine, îmi voi bea cafeaua şi voi pleca la serviciu. El se va trezi cu mult înaintea mea, congelat, poate şi ud leoarcă şi nu ştiu de va găsi motive să mulţumească lui Dumnezeu.
Ce-ar face Isus în locul meu? Ce-ar fi făcut în locul meu? Într-un fel mă bucur că nu port brăţările acelea de plastic care îmi pun continuu această întrebare. Am avut un tricou, dar mi-a rămas mic. M-am îngrăşat, nu îl mai port şi poate că nu mă mai bântuie atât de mult această întrebare. Ce-ar fi făcut Isus dacă trecea prin Oradea şi l-ar fi întâlnit pe acest bătut de soartă?
Pe unii i-a vindecat. Pe alţii nu. Au mai rămas mulţi ologi în urma Lui. Ne-a dat nouă bisericii însă o menire. Oare ce facem noi ca şi comunitate creştină? Ca biserică botezată cu Duhul Sfânt, ca să folosesc frazeologia atât de dragă unor palavragii? Ieri am întâlnit o femeie căreia îi arsese casa în urmă cu câţiva ani. Dorea să vorbească cu careva dintre noi. Avea nevoie de cinci saci de ciment ca să îşi pună la loc pereţii de lut. Am întrebat-o dacă nu s-a dus la ceva biserică să ceară ajutor. Purta doliu. Mi-a spus că nu demult fetiţa ei a murit la 7 ani de meningită, iar pastorii au făcut figuri când să meargă să o îngroape. Era tare dezamăgită de biserică. Nu mai vrea nimic de la ei.
Ce-ai face tu cititorule? Ce-ai fi făcut tu în locul meu?
Îmi trec prin cap chestii ca societate civilă, acţiuni sociale, ajutorare. Mă gândesc la pocăiţii care candidează să prindă şi ei un os pe undeva pe la Consiliile Comunale, pe la Primărie. Ce ne promit ei? Nu mă interesează. Şi totuşi, noi ce facem? Noi ca şi creştini.