Pietroiul lui Sisif

PIETROIUL LUI SISIF

Viaţa este ca o moară

Ce se-nvârte şi trăieşte,

Câtă vreme apa zboară,

Într-un clocot ce-o-nvârteşte.

În perioada aceasta de viaţă, ar trebui să stau liniştit undeva, într-un loc plin de pace şi de mister, în care corpu-mi să fie pe pământ, dar gândul ancorat în divinul Cer, de unde-mi vine lumina şi bucuria, pacea lăuntrică şi melodia poeziilor... Viaţa, însă, n-o pot aranja întotdeauna, cum aş vrea; şi sunt nevoit să trăiesc în mediul şi în locul, pe care mi l-a hărăzit soarta, câtă vreme mai sunt testat în şcoala anilor de pe pamânt.

Şi astăzi stau - ca atâtea alte dăţi – cu foile astea albe în faţa mea şi înşir pe ele gânduri şi idei, de parcă aş pune mirabilele seminţe într-un teren arabil, cu speranţa că într-o binecuvântată zi vor răsări din ele spicele cu rod însutit şi mă voi bucura de recolta culeasă, după o muncă de o viaţă plină de farmec şi de muncă tenace, în marşul meu pe drumul spre Casa de Sus, unde Mântuitorul Isus îmi va da fericirea eternă...

Năzuiesc să închei ce am început să scriu, dar continui să finisez ce mi se pare neterminat în dezvăluirea gândurilor şi visurilor vieţii mele ce curg din izvorul sufletului meu... Şi meditez la rostul vieţii mele pe pământ şi continui să scriu...

Am nevoie de linişte cum are căprioara nevoie de apa de izvor, cum are un vultur nevoie de zbor şi cum ziua are nevoie de soare, ca să fie luminată, iar noaptea de lună, ca să aibă misterul, când poetul priveşte spre ea, când gându-i zboară şi sufletu-i visează, şi i se infioară!...

Ca şi mine, fiecare om vrea să fie fericit. Şi ce poate fi mai fericit decât să ai o credinţă în Dumnezeu şi o voinţă de fier să te faci fericit!...

Gândind fericit,

Ascultând fericit,

Vorbind fericit,

Scriind fericit,

Tăcând fericit,

Mâncând fericit,

Postind fericit,

Dormind fericit,

Visând fericit,

Amintindu-ţi fericit,

Uitând fericit,

Zburând fericit,

Murind fericit,

Ca un mântuit,

De păcatul de granit!

Avea nevoie de o viaţă liniştită şi o pace lăuntrică şi preotul tânăr catolic, nevoit să poarte în suflet un pietroi, ca să-l ducă pe vârful de munte al unei vieţi de renunţare la tot ce este lumesc şi să ajungă la limanul ceresc... Şi ce pietroi fantastic de greu care – spre deosebire de legendarul Sisif condamnat să tot împingă pe un deal, o veşnicie, un pietroi: o „stâncă”ce se rostogolea iarăşi la vale, când era cu ea aproape de vârful de munte... – avea să-l poarte la moarte, ca un condamnat nevinovat, purtând în sufletul lui „pietroiul lui Sisif”: secretul de la spovedania adevăratului criminal!...

Mi-am amintit de această istorie tristă a unui om nevinovat ce a purtat cu demnitate sfântă – cu riscul vieţii – chemarea de păstrător al frumuseţii morale a adevăraţilor preoţi, pe când reciteam „Mitul lui Sisif”, scris de Albert Camus.

Scriitorul şi filozoful francez vorbeşte despre paradoxul absurdului, despre viaţă şi moarte, întuneric şi lumină, alb şi negru, luptă şi resemnare, fericire şi tristeţe... Mi-a rămas însă ideea că toţi oamenii încearcă să înţeleagă sensul lumii noastre paradoxale, absurde, antrenată într-o cursă a concurenţei nebune, în goana spre scopuri egoiste ce se lovesc de rostogolirea „pietroiului lui Sisif” peste mintea, sufletul şi trupul sărmanilor muritori pe drumul larg al deşertăciunilor şi al goanei după vânt!... Iluziile pierdute, scopuri de viaţă spulberate, bolile incurabile, cu paranoia şi depresia zdruncinând armonia vieţilor oamenilor, catastrofele sociale, economice, naţionale, demografice, naturale, de sănătate şi de familie - sunt doar câteva exemple de consecinţe ale ravagiilor ce le face în suflete nearmonizate cu diapazonul divin acest „pietroi” al neascultării, al delăsării, al necredinţei, al lenei spirituale, al răutăţii, al minciunii, al urii, al necinstei, al egoismului, al zgârceniei, al invidiei, al aroganţei, al înfumurării, al cruzimii, care te împiedică să pui stele pe cer, speranţă şi bucurie în suflet, armonie şi bucurie în psihicul tău, ordine şi judecată nealterată în mintea ta, credinţă şi fericire în inima ta, care să cânte de bucurie, într-o divină poezie ce te uneşte cu Cerul şi cu Misterul, simţind că ai ajuns şi trăieşti, încă de aici: de pe Pământ, pe plaiurile Dumnezeieşti, fericit şi mântuit de Cel Inviat...

Nimic nu este mai de preţ ca viaţa sănătoasă. Ea este fericirea sufletului, un trandafir în care petalele sunt idealurile credinţei tale şi spinii sunt realităţile trăirii într-o lume paradoxală. Poţi fi fericit când idealurile tale devin realitatea strădaniilor tale în viaţă şi credinţa rămâne singura punte de trecere din lumea de tină în cea de lumină: în Raiul lui Dumnezeu. Toţi spinii şi mărăcinii „pietroiului lui Sisif” dispar, când zorii bucuriei mântuirii apar şi simţi că trăieşti, dar nu mai „trăieşti tu, ci Cristos (Mântuitorul ) trăieşte în tine... Cu El – şi prin El – totul este bucurie, fericire şi bine!...

Un creştin adevărat este aurul curat al Cerului, valoarea aleasă de Dumnezeu pentru lumea Misterului. Măgarul, însă, poate deveni împărat, dar rămâne tot un măgar neschimbat, căci are tot patru picioare: două în faţă, ca să se sprijinească şi două în spate pe cine nimereşte să lovească, ca şi pietroiul lui Sisif din mitul de origine grecească.

Este periculos să trăieşti!... Cine trăieşte moare, dar duce cu el secretul unei lumi microcosmice, ale unei şcoli de încercări, experienţe şi lupte, în care durerea şi bucuria se împletesc, când sufletul cântă, mintea visează şi valurile vieţii lovesc...

În fiecare om este un microcosmos,

În care inima este un soare luminos,

Iar creierul este suprema putere

Ce mă duce la o logică de înţelegere

A locului meu în macrocosmosul infinit,

Creat de Dumnezeu, fără început şi sfârşit.

Şi-n inima mea se află dragostea dumnezeiască

Ce mă face să am speranţa-n fericicirea cerească...

În spaţiile necunoscute ale spiritului meu

Ştiu că sălăşluieşte totdeauna Dumnezeu,

Iar eu trimit dragostea mea ivită din credinţă,

În curcubeu de unitate frăţească şi biruinţă,

Ca să fie creştinii o forţă nezdruncinată

În lumea noastră contemporană debusolată.

Este o bucurie să simt cum din lumina spiritului

Mi se revelează de-acum nevoia de-a căuta în mine

Ce trebuie să transmit în scris urgent pentru tine,

Ca să fiu integrat total în planul Creatorului!...

Dragostea inimii mele inundă din iubirea Spiritului

Şi căldura ei divină trimite razele binefăcătoare

Pentru toţi cititorii mei ce-s locuitorii Pământului,

Pe care-i chem să vin-acum în jurul Mântuitorului!

Sunt constrâns să-mi scot cuvintele direct din suflet. Fiecare cuvânt ce-l aleg să-l pun la locul lui, ca să-mi exprime gândurile, sentimentele şi să intre pe fereastra ochilor în gândul şi sufletul cititorului, îl spăl în roua sfinţită picurată din stropul de timp...

Aş dori să nu uiţi, cititorule, că eşti creat să trăieşti veşnic. Viaţa este mult mai mult decât puţinul timp acordat de Creatorul oamenilor să se pregătească pentru eternitate, în grădiniţa de testare şi de formare pentru viaţa din veşnicie.

Unii oameni doar supravieţuiesc. Puţini sunt cei care vieţuiesc şi creiază oaza binecuvântată a trăitorilor ce-s izvor de credinţă curată în Dumnezeu, de bunătate, dragoste şi înţelepciune. Ei sunt sarea pământului şi lumina lumii, adepţii Binelui, Frumosului, Dragostei curate şi sfinte, Respectului, Bunei-cuviinţe, a Adevărului. Sunt oameni de caracter ce aspiră la desăvârşire. Ei îşi scaldă sufletul în fluviul bucuriei şi fericirii. Aceştia sunt gata să se jertfească de dragul principiilor după care trăiesc, căci au ajuns pe muntele fericirilor, încă de aici, de pe pământ, unde mai domneşte durerea, necazul şi plânsul, nedreptatea, ura , minciuna, invidia şi egoismul...

Un om cu un asemenea caracter ales ce şi-a înmuiat sufletul în roua dragostei divine a fost şi tânărul preot catolic care a fost condamnat şi executat nevinovat. A murit în locul cuiva...

În prima parte a schiţei „Două frumuseţi”, scriitorul Tudor Arghezi reliefează „înspăimântătoarea frumuseţe” morală a unui tânăr care a terminat seminarul teologic şi a fost repartizat, ca preot catolic, la o biserică dintr--un sat din ţinutul Vosgi, din Franţa. Curând după sosirea preotului tânăr, bătrânul paroh titular a fost asasinat. Preotul tânăr a fost învinuit, judecat, condamnat şi executat prin decapitare, prin ghilotinare.

După moartea sărmanului preot, familia acestuia a suferit oprobiul oamenilor din sat, consideraţi vinovaţi a fi părinţii unui „monstru”. Sărmanii părinţi au fost nevoiţi să părăsească locul naşterii lor, să se ascundă „şi să se pocăiască pribegind”, fără să ştie că, după zece ani o bătrână pe patul de moarte va mărturisi, la ultima ei spovedanie, că ea l-a ucis pe bătrânul preot. Bătrâna criminală muribundă a mai mărturisit că tânărul preot ştia că ea era asasinul bătrânului preot, dar n-a divulgat-o, căci aflase adevărul acesta în momentul sacru al spovedaniei, iar tânărul nu a putut să-şi calce jurământul preoţesc, fiind în stare să moară nevinovat de dragul respectării cuvântului, pecetluit în faţa lui Dumnezeu. A declarat doar că el nu este vinovat... Şi a murit în ghilotină tânărul preot catolic, dar a lăsat în urma lui o poveste „înspăimântător de frumoasă”, încrustată şi în chipul acestui prelat sanctificat la Roma, pe statuia din una din pieţele unui oraş francez. A rămas ca o pildă de renunţare la viaţă de dragul credinţei într-o idee, într-un sacrament.

S-a luptat tânărul preot să urce „pietroiul” perfecţiunii morale pe vârful de munte, dar „bolovanul” realităţii crude a vieţii l-a răpus, rostogolindu-se peste el, eliberându-i sufletul să zboare spre Cer...

Aş putea afirma fără ezitare că fiecare om se aseamănă cu Sisif. Acesta împingea pe un munte un bolovan: un „pietroi” mare cât el. Împingea cu greu pietroiul până în vârful muntelui, dar acesta se rostogolea iarăşi la vale. Sisif era condamnat să urce veşnic un pietroi în vârful unui munte.

Viaţa este muntele ce-l urcăm de la naştere până la decolarea finală. Pe unii oameni decolarea îi poate gasi în vale sub greutatea pietroiului. Pe alţii momentul de plecare îi poate găsi pe vârful de munte, gata de decolarea finală din lumea de tină şi de rugină în lumea divină, inundată de pace şi de lumină.

Pe munte se poate urca uşor şi bine, când te debarasezi de pietroiul lui Sisif ce-ncerci să-l împingi agăţat bine de tine. Ambiţiile, vanităţile, egoismul, ura, minciuna, răutatea, invidia, gândurile nebune s-au agăţat de sufletul tău ca un pietroi de granit şi te împidică să ajungi pe locul de decolare, din vârful de munte, la care anii predestinati ti-i petreci în încercări disperate să-l atingi.

Oare nu-i timpul să te desprinzi de pietroiul lui Sisif si să fii fericit că ai aripile eliberate să poţi urca fericit muntele şi să ajung la momentul precis de decolare din lumea grădiniţei pentru testare spre Cerul cu bucuria mântuitoare şi cu viaţa nemuritoare?...

De vieţuit poate oricine, dar nu pot să trăiască decât oamenii cu sufletul viu, eliberaţi de pietroiul lui Sisif şi gata oricând de decolare...

Când nu mai ai cu tine „pietroiul lui Sisif” simţi bucuria ce-ţi străbate inima şi sufletul şi citeşti şi reciteşti versurile optimiste ale lui Arghezi: „Când pleci să te-nsoţească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta.

Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept şi biruie-n furtună.

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg în prag,

Căci neamul trebuie să-ţi fie drag

Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.”

*

P.S.

Pe când scriam eseul de mai sus, am primit un E-mail cu o rugăciune, pe care consider că o pot spune cu credinţă cei ce se vor eliberaţi de „pietroiul lui Sisif”:

„Tată din Ceruri, te rog să-mi binecuvintezi familia, prietenii, rudele şi pe cei care îi iubesc şi pe cei care citesc această rugăciune chiar în acest moment. Arată-le Tu o nouă imagine a dragostei şi puterii Tale nemărginite.

Duhule Sfânt, te rog să-i ajuţi, chiar din acest moment. Acolo unde există durere, te rog să le dăruieşti pacea şi mila Ta. Acolo unde există îndoială, te rog să le inspiri o încredere înnoită prin Harul Tău. Unde există o nevoie, te rog să le-o împlineşti. Binecuvintează-le Tu căminul, familia, munca, dă-le înţelepciune şi Lumina în viaţa lor. Binecuvintează-i când pleacă şi când se întorc acasă. Mergi înaintea lor şi deschide-le calea. Călăuzeşte-i şi ocroteşte-i clipă de clipă în toată viaţa lor. Iartă-le lor păcatele făcute cu voie şi fără de voie, cu ştiinţă, din neştiinţă sau pe care nu şi le amintesc. Condu-i Tu pe Calea Ta cea Sfântă, în Numele Fiului Tău, Iisus Cristos. Amin!”

* Cititorule, dupa citirea acestui eseu, lasa un comment