“Mergeam pe autostradă regulamentar cu 130 km/oră, când deodată am zărit în oglinda retrovizoare, pe carosabil, bicicleta pe care i-am cumpărat-o fiului meu. S-a desprins de maşină, şi acum zăcea în mijlocul drumului. Traficul era intens. Intrasem parcă într-o transă, şi nu ştiu cum, dar am reuşit să scot maşina de pe autostradă pe banda de refugiu. Am văzut maşini avariate din princina abuscadei produse de bicicleta pe care o pierdusem, o mulţime de victime, familii îndurerate, groază, spaimă. Un întreg coşmar.
Revenindu-mi din starea de şoc, am privit în oglindă văzând cum maşinile o ocolesc, fără să fie niciuna avariată. Parcă de nicăieri a apărut o maşină cu girofarul pornit, înlăturând de pe carosabil obiectul pierdut. Unul din cei care au ajutat la eliberarea benzii a venit la mine şi mi-a întins bicicleta. I-am mulţumit şi i-am spus că Dumnezeu este cel care m-a păzit de o mare nenorocire. S-a uitat mirat la mine, crezând că mi-am pierdut minţile, şi a plecat râzând. În acel moment am realizat că mecanismul de prindere era distrus şi nu aveam nici o posibilitate de a ancora bicicleta pe portbagajul maşinii. În timp ce meditam la aceste lucruri o maşină a poliţiei a oprit şi am fost întrebat dacă totul e în regulă. Le-am explicat situaţia şi fără prea multă vorbărie au pus bicicleta la ei în maşină, conducându-mă la cea mai apropiată staţie peco, de unde am achiziţionat un nou sistem de ancorare. Eram atât de copleşit de purtarea de grijă a Domnului încât le-am împărtăşit şi lor că Dumnezeu m-a scăpat de un mare necaz. Am primit aceleaşi priviri iscoditoare, râzând de aşa zisa mea “nebunie”. Aşa suna mărturia unui om într-o duminică dimineaţa de la amvonul unei biserici. A continuat spunând: “acel eveniment m-a marcat într-o aşa măsură încât am făcut un legământ că de acum înainte voi spune oricărui suflet din această lume despre Dumnezeu”.
La scurt timp după această destăinuire am urmărit un filmuleţ ce prezenta o scrisoare ipotetică trimisă tocmai din iad de un băiat necreştin, care decedase într-un accident, prietenului său creştin. Dacă ar funcţiona sistemul de curierat dinspre iad înspre pământ cum ar arăta căsuţa noastră poştală? Oare câte suflete zac acum în iad datorită nepăsării, comodităţii sau a neştiinţei noastre ca şi creştini? Am ajuns să ne îmbătăm cu faptele bune pe care le facem, cu milostenia şi cu pioşia noastră, dar pe cine am adus la Cristos? Pilda talanţilor este o ilustraţie a momentului de bilanţ. Ştim prea bine ce s-a întâmplat cu cel care a îngropat talantul. Cel fără roadă nu a fost recompensat, ci dimpotrivă a fost aruncat în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Dacă vor fi suflete în iad care vor striga numele nostru, duhul nostru credeţi că va fi primit în rai?
Iulia Tuns
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu