Imagini

Pietroiul lui Sisif

PIETROIUL LUI SISIF

Viaţa este ca o moară

Ce se-nvârte şi trăieşte,

Câtă vreme apa zboară,

Într-un clocot ce-o-nvârteşte.

În perioada aceasta de viaţă, ar trebui să stau liniştit undeva, într-un loc plin de pace şi de mister, în care corpu-mi să fie pe pământ, dar gândul ancorat în divinul Cer, de unde-mi vine lumina şi bucuria, pacea lăuntrică şi melodia poeziilor... Viaţa, însă, n-o pot aranja întotdeauna, cum aş vrea; şi sunt nevoit să trăiesc în mediul şi în locul, pe care mi l-a hărăzit soarta, câtă vreme mai sunt testat în şcoala anilor de pe pamânt.

Şi astăzi stau - ca atâtea alte dăţi – cu foile astea albe în faţa mea şi înşir pe ele gânduri şi idei, de parcă aş pune mirabilele seminţe într-un teren arabil, cu speranţa că într-o binecuvântată zi vor răsări din ele spicele cu rod însutit şi mă voi bucura de recolta culeasă, după o muncă de o viaţă plină de farmec şi de muncă tenace, în marşul meu pe drumul spre Casa de Sus, unde Mântuitorul Isus îmi va da fericirea eternă...

Năzuiesc să închei ce am început să scriu, dar continui să finisez ce mi se pare neterminat în dezvăluirea gândurilor şi visurilor vieţii mele ce curg din izvorul sufletului meu... Şi meditez la rostul vieţii mele pe pământ şi continui să scriu...

Am nevoie de linişte cum are căprioara nevoie de apa de izvor, cum are un vultur nevoie de zbor şi cum ziua are nevoie de soare, ca să fie luminată, iar noaptea de lună, ca să aibă misterul, când poetul priveşte spre ea, când gându-i zboară şi sufletu-i visează, şi i se infioară!...

Ca şi mine, fiecare om vrea să fie fericit. Şi ce poate fi mai fericit decât să ai o credinţă în Dumnezeu şi o voinţă de fier să te faci fericit!...

Gândind fericit,

Ascultând fericit,

Vorbind fericit,

Scriind fericit,

Tăcând fericit,

Mâncând fericit,

Postind fericit,

Dormind fericit,

Visând fericit,

Amintindu-ţi fericit,

Uitând fericit,

Zburând fericit,

Murind fericit,

Ca un mântuit,

De păcatul de granit!

Avea nevoie de o viaţă liniştită şi o pace lăuntrică şi preotul tânăr catolic, nevoit să poarte în suflet un pietroi, ca să-l ducă pe vârful de munte al unei vieţi de renunţare la tot ce este lumesc şi să ajungă la limanul ceresc... Şi ce pietroi fantastic de greu care – spre deosebire de legendarul Sisif condamnat să tot împingă pe un deal, o veşnicie, un pietroi: o „stâncă”ce se rostogolea iarăşi la vale, când era cu ea aproape de vârful de munte... – avea să-l poarte la moarte, ca un condamnat nevinovat, purtând în sufletul lui „pietroiul lui Sisif”: secretul de la spovedania adevăratului criminal!...

Mi-am amintit de această istorie tristă a unui om nevinovat ce a purtat cu demnitate sfântă – cu riscul vieţii – chemarea de păstrător al frumuseţii morale a adevăraţilor preoţi, pe când reciteam „Mitul lui Sisif”, scris de Albert Camus.

Scriitorul şi filozoful francez vorbeşte despre paradoxul absurdului, despre viaţă şi moarte, întuneric şi lumină, alb şi negru, luptă şi resemnare, fericire şi tristeţe... Mi-a rămas însă ideea că toţi oamenii încearcă să înţeleagă sensul lumii noastre paradoxale, absurde, antrenată într-o cursă a concurenţei nebune, în goana spre scopuri egoiste ce se lovesc de rostogolirea „pietroiului lui Sisif” peste mintea, sufletul şi trupul sărmanilor muritori pe drumul larg al deşertăciunilor şi al goanei după vânt!... Iluziile pierdute, scopuri de viaţă spulberate, bolile incurabile, cu paranoia şi depresia zdruncinând armonia vieţilor oamenilor, catastrofele sociale, economice, naţionale, demografice, naturale, de sănătate şi de familie - sunt doar câteva exemple de consecinţe ale ravagiilor ce le face în suflete nearmonizate cu diapazonul divin acest „pietroi” al neascultării, al delăsării, al necredinţei, al lenei spirituale, al răutăţii, al minciunii, al urii, al necinstei, al egoismului, al zgârceniei, al invidiei, al aroganţei, al înfumurării, al cruzimii, care te împiedică să pui stele pe cer, speranţă şi bucurie în suflet, armonie şi bucurie în psihicul tău, ordine şi judecată nealterată în mintea ta, credinţă şi fericire în inima ta, care să cânte de bucurie, într-o divină poezie ce te uneşte cu Cerul şi cu Misterul, simţind că ai ajuns şi trăieşti, încă de aici: de pe Pământ, pe plaiurile Dumnezeieşti, fericit şi mântuit de Cel Inviat...

Nimic nu este mai de preţ ca viaţa sănătoasă. Ea este fericirea sufletului, un trandafir în care petalele sunt idealurile credinţei tale şi spinii sunt realităţile trăirii într-o lume paradoxală. Poţi fi fericit când idealurile tale devin realitatea strădaniilor tale în viaţă şi credinţa rămâne singura punte de trecere din lumea de tină în cea de lumină: în Raiul lui Dumnezeu. Toţi spinii şi mărăcinii „pietroiului lui Sisif” dispar, când zorii bucuriei mântuirii apar şi simţi că trăieşti, dar nu mai „trăieşti tu, ci Cristos (Mântuitorul ) trăieşte în tine... Cu El – şi prin El – totul este bucurie, fericire şi bine!...

Un creştin adevărat este aurul curat al Cerului, valoarea aleasă de Dumnezeu pentru lumea Misterului. Măgarul, însă, poate deveni împărat, dar rămâne tot un măgar neschimbat, căci are tot patru picioare: două în faţă, ca să se sprijinească şi două în spate pe cine nimereşte să lovească, ca şi pietroiul lui Sisif din mitul de origine grecească.

Este periculos să trăieşti!... Cine trăieşte moare, dar duce cu el secretul unei lumi microcosmice, ale unei şcoli de încercări, experienţe şi lupte, în care durerea şi bucuria se împletesc, când sufletul cântă, mintea visează şi valurile vieţii lovesc...

În fiecare om este un microcosmos,

În care inima este un soare luminos,

Iar creierul este suprema putere

Ce mă duce la o logică de înţelegere

A locului meu în macrocosmosul infinit,

Creat de Dumnezeu, fără început şi sfârşit.

Şi-n inima mea se află dragostea dumnezeiască

Ce mă face să am speranţa-n fericicirea cerească...

În spaţiile necunoscute ale spiritului meu

Ştiu că sălăşluieşte totdeauna Dumnezeu,

Iar eu trimit dragostea mea ivită din credinţă,

În curcubeu de unitate frăţească şi biruinţă,

Ca să fie creştinii o forţă nezdruncinată

În lumea noastră contemporană debusolată.

Este o bucurie să simt cum din lumina spiritului

Mi se revelează de-acum nevoia de-a căuta în mine

Ce trebuie să transmit în scris urgent pentru tine,

Ca să fiu integrat total în planul Creatorului!...

Dragostea inimii mele inundă din iubirea Spiritului

Şi căldura ei divină trimite razele binefăcătoare

Pentru toţi cititorii mei ce-s locuitorii Pământului,

Pe care-i chem să vin-acum în jurul Mântuitorului!

Sunt constrâns să-mi scot cuvintele direct din suflet. Fiecare cuvânt ce-l aleg să-l pun la locul lui, ca să-mi exprime gândurile, sentimentele şi să intre pe fereastra ochilor în gândul şi sufletul cititorului, îl spăl în roua sfinţită picurată din stropul de timp...

Aş dori să nu uiţi, cititorule, că eşti creat să trăieşti veşnic. Viaţa este mult mai mult decât puţinul timp acordat de Creatorul oamenilor să se pregătească pentru eternitate, în grădiniţa de testare şi de formare pentru viaţa din veşnicie.

Unii oameni doar supravieţuiesc. Puţini sunt cei care vieţuiesc şi creiază oaza binecuvântată a trăitorilor ce-s izvor de credinţă curată în Dumnezeu, de bunătate, dragoste şi înţelepciune. Ei sunt sarea pământului şi lumina lumii, adepţii Binelui, Frumosului, Dragostei curate şi sfinte, Respectului, Bunei-cuviinţe, a Adevărului. Sunt oameni de caracter ce aspiră la desăvârşire. Ei îşi scaldă sufletul în fluviul bucuriei şi fericirii. Aceştia sunt gata să se jertfească de dragul principiilor după care trăiesc, căci au ajuns pe muntele fericirilor, încă de aici, de pe pământ, unde mai domneşte durerea, necazul şi plânsul, nedreptatea, ura , minciuna, invidia şi egoismul...

Un om cu un asemenea caracter ales ce şi-a înmuiat sufletul în roua dragostei divine a fost şi tânărul preot catolic care a fost condamnat şi executat nevinovat. A murit în locul cuiva...

În prima parte a schiţei „Două frumuseţi”, scriitorul Tudor Arghezi reliefează „înspăimântătoarea frumuseţe” morală a unui tânăr care a terminat seminarul teologic şi a fost repartizat, ca preot catolic, la o biserică dintr--un sat din ţinutul Vosgi, din Franţa. Curând după sosirea preotului tânăr, bătrânul paroh titular a fost asasinat. Preotul tânăr a fost învinuit, judecat, condamnat şi executat prin decapitare, prin ghilotinare.

După moartea sărmanului preot, familia acestuia a suferit oprobiul oamenilor din sat, consideraţi vinovaţi a fi părinţii unui „monstru”. Sărmanii părinţi au fost nevoiţi să părăsească locul naşterii lor, să se ascundă „şi să se pocăiască pribegind”, fără să ştie că, după zece ani o bătrână pe patul de moarte va mărturisi, la ultima ei spovedanie, că ea l-a ucis pe bătrânul preot. Bătrâna criminală muribundă a mai mărturisit că tânărul preot ştia că ea era asasinul bătrânului preot, dar n-a divulgat-o, căci aflase adevărul acesta în momentul sacru al spovedaniei, iar tânărul nu a putut să-şi calce jurământul preoţesc, fiind în stare să moară nevinovat de dragul respectării cuvântului, pecetluit în faţa lui Dumnezeu. A declarat doar că el nu este vinovat... Şi a murit în ghilotină tânărul preot catolic, dar a lăsat în urma lui o poveste „înspăimântător de frumoasă”, încrustată şi în chipul acestui prelat sanctificat la Roma, pe statuia din una din pieţele unui oraş francez. A rămas ca o pildă de renunţare la viaţă de dragul credinţei într-o idee, într-un sacrament.

S-a luptat tânărul preot să urce „pietroiul” perfecţiunii morale pe vârful de munte, dar „bolovanul” realităţii crude a vieţii l-a răpus, rostogolindu-se peste el, eliberându-i sufletul să zboare spre Cer...

Aş putea afirma fără ezitare că fiecare om se aseamănă cu Sisif. Acesta împingea pe un munte un bolovan: un „pietroi” mare cât el. Împingea cu greu pietroiul până în vârful muntelui, dar acesta se rostogolea iarăşi la vale. Sisif era condamnat să urce veşnic un pietroi în vârful unui munte.

Viaţa este muntele ce-l urcăm de la naştere până la decolarea finală. Pe unii oameni decolarea îi poate gasi în vale sub greutatea pietroiului. Pe alţii momentul de plecare îi poate găsi pe vârful de munte, gata de decolarea finală din lumea de tină şi de rugină în lumea divină, inundată de pace şi de lumină.

Pe munte se poate urca uşor şi bine, când te debarasezi de pietroiul lui Sisif ce-ncerci să-l împingi agăţat bine de tine. Ambiţiile, vanităţile, egoismul, ura, minciuna, răutatea, invidia, gândurile nebune s-au agăţat de sufletul tău ca un pietroi de granit şi te împidică să ajungi pe locul de decolare, din vârful de munte, la care anii predestinati ti-i petreci în încercări disperate să-l atingi.

Oare nu-i timpul să te desprinzi de pietroiul lui Sisif si să fii fericit că ai aripile eliberate să poţi urca fericit muntele şi să ajung la momentul precis de decolare din lumea grădiniţei pentru testare spre Cerul cu bucuria mântuitoare şi cu viaţa nemuritoare?...

De vieţuit poate oricine, dar nu pot să trăiască decât oamenii cu sufletul viu, eliberaţi de pietroiul lui Sisif şi gata oricând de decolare...

Când nu mai ai cu tine „pietroiul lui Sisif” simţi bucuria ce-ţi străbate inima şi sufletul şi citeşti şi reciteşti versurile optimiste ale lui Arghezi: „Când pleci să te-nsoţească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta.

Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept şi biruie-n furtună.

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg în prag,

Căci neamul trebuie să-ţi fie drag

Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.”

*

P.S.

Pe când scriam eseul de mai sus, am primit un E-mail cu o rugăciune, pe care consider că o pot spune cu credinţă cei ce se vor eliberaţi de „pietroiul lui Sisif”:

„Tată din Ceruri, te rog să-mi binecuvintezi familia, prietenii, rudele şi pe cei care îi iubesc şi pe cei care citesc această rugăciune chiar în acest moment. Arată-le Tu o nouă imagine a dragostei şi puterii Tale nemărginite.

Duhule Sfânt, te rog să-i ajuţi, chiar din acest moment. Acolo unde există durere, te rog să le dăruieşti pacea şi mila Ta. Acolo unde există îndoială, te rog să le inspiri o încredere înnoită prin Harul Tău. Unde există o nevoie, te rog să le-o împlineşti. Binecuvintează-le Tu căminul, familia, munca, dă-le înţelepciune şi Lumina în viaţa lor. Binecuvintează-i când pleacă şi când se întorc acasă. Mergi înaintea lor şi deschide-le calea. Călăuzeşte-i şi ocroteşte-i clipă de clipă în toată viaţa lor. Iartă-le lor păcatele făcute cu voie şi fără de voie, cu ştiinţă, din neştiinţă sau pe care nu şi le amintesc. Condu-i Tu pe Calea Ta cea Sfântă, în Numele Fiului Tău, Iisus Cristos. Amin!”

* Cititorule, dupa citirea acestui eseu, lasa un comment

Nepasarea ucide

“Mergeam pe autostradă regulamentar cu 130 km/oră, când deodată am zărit în oglinda retrovizoare, pe carosabil, bicicleta pe care i-am cumpărat-o fiului meu. S-a desprins de maşină, şi acum zăcea în mijlocul drumului. Traficul era intens. Intrasem parcă într-o transă, şi nu ştiu cum, dar am reuşit să scot maşina de pe autostradă pe banda de refugiu. Am văzut maşini avariate din princina abuscadei produse de bicicleta pe care o pierdusem, o mulţime de victime, familii îndurerate, groază, spaimă. Un întreg coşmar.

Revenindu-mi din starea de şoc, am privit în oglindă văzând cum maşinile o ocolesc, fără să fie niciuna avariată. Parcă de nicăieri a apărut o maşină cu girofarul pornit, înlăturând de pe carosabil obiectul pierdut. Unul din cei care au ajutat la eliberarea benzii a venit la mine şi mi-a întins bicicleta. I-am mulţumit şi i-am spus că Dumnezeu este cel care m-a păzit de o mare nenorocire. S-a uitat mirat la mine, crezând că mi-am pierdut minţile, şi a plecat râzând. În acel moment am realizat că mecanismul de prindere era distrus şi nu aveam nici o posibilitate de a ancora bicicleta pe portbagajul maşinii. În timp ce meditam la aceste lucruri o maşină a poliţiei a oprit şi am fost întrebat dacă totul e în regulă. Le-am explicat situaţia şi fără prea multă vorbărie au pus bicicleta la ei în maşină, conducându-mă la cea mai apropiată staţie peco, de unde am achiziţionat un nou sistem de ancorare. Eram atât de copleşit de purtarea de grijă a Domnului încât le-am împărtăşit şi lor că Dumnezeu m-a scăpat de un mare necaz. Am primit aceleaşi priviri iscoditoare, râzând de aşa zisa mea “nebunie”. Aşa suna mărturia unui om într-o duminică dimineaţa de la amvonul unei biserici. A continuat spunând: “acel eveniment m-a marcat într-o aşa măsură încât am făcut un legământ că de acum înainte voi spune oricărui suflet din această lume despre Dumnezeu”.

La scurt timp după această destăinuire am urmărit un filmuleţ ce prezenta o scrisoare ipotetică trimisă tocmai din iad de un băiat necreştin, care decedase într-un accident, prietenului său creştin. Dacă ar funcţiona sistemul de curierat dinspre iad înspre pământ cum ar arăta căsuţa noastră poştală? Oare câte suflete zac acum în iad datorită nepăsării, comodităţii sau a neştiinţei noastre ca şi creştini? Am ajuns să ne îmbătăm cu faptele bune pe care le facem, cu milostenia şi cu pioşia noastră, dar pe cine am adus la Cristos? Pilda talanţilor este o ilustraţie a momentului de bilanţ. Ştim prea bine ce s-a întâmplat cu cel care a îngropat talantul. Cel fără roadă nu a fost recompensat, ci dimpotrivă a fost aruncat în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Dacă vor fi suflete în iad care vor striga numele nostru, duhul nostru credeţi că va fi primit în rai?

Iulia Tuns

Rugă ascultată

            -“Domnu’ să-ţi ajute, doamna, ţie şi la familia ta. Dă-mi şi mie cinci mii de lei.”- se aude un glas prin geamul întredeschis al maşinii. Pentru majoritatea şoferilor aceste glasuri au devenit familiare când se opresc la semafor. E plin oraşul de copii şi femei tinere de ţigani care repetă într-un cor aceeaşi rugă izvorâtă din nevoia de subzistenţă. Sunt auziţi de toţi. Unii îi ignoră, alţii îi acuză, cei mai pioşi sau doar de ochii lumii le dau câte ceva. Aceste fiinţe nu au pregătire intelectuală însă aplică o strategie eficientă: “Cereţi şi vi se va da”.

Secretul cererii stă în a fi făcută în deplina convingere că au şi căpătat ce au cerut. Exemplul lor ar trebui să revoluţioneze lumea aşa zis creştină care rămâne infirmă în faţa problemelor. În cazul creştinilor, Dumnezeu e cel care răspunde rugăciunilor. Din păcate, l-am limitat pe Dumnezeu la aproximativ 1500 grame substanţă cenuşie, ceea ce e o blasfemie. El e nelimitat şi deţine întreaga lume, e cel mai în măsură să răspundă cererilor noastre indiferent cât de mici, mari sau ciudate ar părea. Aşa că: îndrăzniţi!

                                                                                                         Va continua…

 de Tuns Iulia

Interviu cu dr. psiho. P.A.

Avertisment: Interviul este unul fictiv, orice asemănare cu un caz real este pur întâmplătoare.

Ne aflăm în cabinetul dr. psiholog Petru Astăniloaiei, care a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări legate de şocul cauzat de ieşirea din mediul păgân al lumii şi intrarea în zona creştină a pacienţilor săi. Domnia sa ne va explica ce simptomatologie manifestă pacienţii care suferă de sindromul inadecvenţei religioase. Care sunt cauzele declanşării anomaliei şi evident care pot fi remediile?

I.T. Domnule dr. Psiho. P.A. vă rugăm să explicaţi cititorilor noştri expresia “sindromul inadecvenţei religioase”?

Dr. Psiho.P.A. Sindromul inadecvenţei religioase este o afecţiune des întâlnită la persoanele de sex diferit care fac trecerea de la climatul mediului păgân la cel aşa zis creştin. Diferenţa aceasta de climat declanşează sistemul neuronal periferic al pacientului care poate rămâne offline o perioadă nelimitată de timp, fapt ce induce pacientului o stare de disconfort, neacceptare de sine, delir, stări de ameţeală şi indigestie verbală. Simptomatologia poate fi vastă diferind de la caz la caz. Am să vă ofer câteva exemple pentru o mai bună înţelegere. Un caz extrem este cel al Mărioarei care după ce a suferit acest şoc nu s-a mai dat jos de pe turla bisericii, înţelegând că doar aşa va ajunge în cer, prin jertfă. A fost readusă pe pământ de către forţele de ordine. Cazurile de intensitate medie sunt cele de gen Pârvulescu care suferind de aceeaşi boală a încercat cu forţa să aducă în biserică un concetăţean după ce ia aplicat acestuia o serie de insulte verbale tipice creştineşti, citez: “Ce mutu, nu pricepi că eşti păgân?, Basca bunului vino o dată că de nu Nero va trebui să ia lecţii de la mine.” Cazurile uşoare sunt ca cel al Ilenei care venind din mediul de bordel, a încercat să racoleze fete din biserică pentru site-ul ei xxx creştin.

I.T. Explicaţi-ne care sunt cauzele ce conduc la declanşarea acestei anomalii?

Dr. Psiho. P.A. Cauzele sunt multiple de la percepţia deficitară a adevărului auzit, la interpretarea aleatorie după bunul plac şi incapacitate intelectuală, precum şi proiecţia propriului Eu în plan senzorial. Totodată fondul muzical pe care s-a produs această trecere de la un mediu la altul, declanşează stimulii de plăcere potrivit teoriei freudiene, iar noul convertit acţionează conform senzaţiei stârnite. Trezit fiind după ce aburii euforiei au dispărut poate intra în şoc presindromial, care netratat la timp duce la boala în sine.

I.T. Din expunerea dumneavoastră am putut afla despre diversitatea de cazuri, dar şi cauzele declanşării acestui sindrom al inadecvenţei religioase. Domnule dr. Psiho. P.A. care sunt remediile oferite de cabinetul dumneavoastră?

Dr. Psiho. P.A. Intrarea în cabinetul meu se face după achitarea unei taxe de 10.000 Euro, bani cash. În cazul în care pacientul nu deţine suma, dar are o proprietate, acesta o va vinde sau amaneta pentru a plăti consultaţia. Acest remediu funcţionează în multe cazuri, pacienţii fiind vindecaţi pe loc şi preluaţi de serviciile La capătul drumului sau Spitalul de Neurologie Oradea. Cei care trec de acest test sunt trataţi în curtea cabinetului, unde aistentele mele îi dau pe topoganul iluziei belzebutiene, îi plimbă cu limuzina leului înfometat, îi servesc cu prăjitura casei “catacombele martirilor”, acestea fiind cele mai atractive programe derulate de colaboratoarele mele.

I.T. Aţi înregistrat până în prezent o serie de succese potrivit paginii oficiale a site-ului ce vă poartă numele. Vă rog să le amintiţi pentru citirorii noştri.

Dr. Psiho. P.A. Am să vă ofer statistica anului 2007 potrivit căreia din totalul de 2789,23 pacienţi care au fost trataţi în cabinetul meu, 15,001% au părăsit lumea viilor, 37,002% au fost premiaţi cu cămăşi de forţă, 23,008% au fost redaţi Baalilor, restul urmând tratamentul pentru evaluări finale.

I.T. Vă mulţumim pentru interviul acordat în exclusivitate revistei “Sămânţa ispitei”, şi vă dorim domnule dr. Psiho. P.A. un an 2008 plin de cazuri clasate.

Interviul şi redactarea textului au fost elaborate de Iulia Tuns, I.T.

Minus 21 de grame

Un cercetător a avut curiozitatea să afle ce se întâmplă cu trupul omului imediat după moarte. A făcut acest experiment pe un eşantion reprezentativ, cântărind corpul persoanei, supuse studiului, cu câteva minute înainte de moarte şi repetând operaţia cu puţine minute după ce decesul a intervenit. Constatarea a fost că indiferent de vârstă, statut profesional, religie, masă ponderală, în fiecare din cazurile examinate exista un minus de 21 de grame, fără nici o abatere de la această cifră. Concluzia experimentului a fost că acel 21 de grame reprezintă sufletul unui om. Doctrina ortodoxă susţine potrivit lui Richard Wurmbrand în “If Prison Walls could talk”, că sufletul celui decedat rămâne timp de 40 de zile în preajma celor dragi, după care se retrage spre o anumită destinaţie. Această doctrină este susţinută de perioada cu acelaşi număr de zile petrecută de Cristos pe pământ între înviere şi înălţare.

Dacă fiecare om are un suflet de 21 de grame şi e ştiut faptul că după moarte are o destinaţie spre care se îndreaptă, atunci de ce-l încărcăm cu poveri inutile? Imaginaţi-vă că în spinarea unei furnici am aşeza un munte de pietroaie, ce credeţi că s-ar întâmpla? Ar fi strivită, înainte ca măcar să facă un pas. Aţi putea spune dar e absurd ce am afirmat şi lipsit de orice logică, însă la fel de fără sens e şi agoniseala noastră întru cele pământeşti.

Scormonim prin cărţi în dorinţa de a aduna o groază de hârtii care să ateste priceperea noastră. Le aşezăm frumos, pe unele în ramă şi suntem gata oricând să spunem oricui întrega “panoplie” de evenimente ce se leagă de acea bucată de hârtie. Apoi căutăm să vânăm succesul. E-o vânătoare fără perioade de prohibiţie, fără limite de decenţă sau de toleranţă. Ne mai rămâne doar un lucru de-mplinit, şi-acela e căutarea fericirii. Dar în final oricât de sus am reuşit s-ajungem sau oricât de “supraponderal” ar fi contul nostru bancar, din calculele noastre am omis că suntem doar 21 de grame în care avuţia agonisită n-are loc. Dar dacă avuţia, faima, reputaţia nu ajută la nimic, cum putem influenţa ca destinaţia sufletului nostru să fie una bună?

Unii s-ar putea gândi să folosească şpaga, alţii ar putea încerca să facă uz de tehnica blamării altora, pentru a-şi explica nevinovăţia, alţii ar încerca să fugă de responsabilităţi. Oricare ar fi tactica imaginată, încercările de “intimidarea” sunt de prisos. Un preot evreu, spunea: “la mormânt religiozitatea se opreşte, de acolo continuă credinţa.” Singurul lucru care garantează o destinaţie fericită pentru sufletul călător este ca acel 21 de grame să conţină 100% harul divin oferit în Cristos.

Dar, unde să-l mai punem pe Cristos, când în noi nu mai are loc!

articol de Iulia Tuns, studenta in anul I

Mami, tati, am crescut!

“Dacă stau să mă gândesc sunt ani pierduți, ani cu care nu mă mai întâlnesc nici eu, nici ei… Au trecut mulți ani, și au fost exact anii în care m-am maturizat”- trist dar adevărat. Acestea sunt cuvintele unei tinere,care a acceptat să ne vorbească despre dureroasa experiență de a crește fără părinți. Ajunsă la vârsta de 19 ani își privește cu regret perioada adolescenței petrecută despărțită de părinți.

Într-o lume plină de nevoi în care se promovează ideea că “Banul aduce fericirea”, trăiesc copii a căror copilărie este schimbată într-o cu totul altă direcție. În aceste cazuri se creează o anumită distanță, în unele cazuri irecuperabilă pentru că unii copii se dezobișnuiesc să stea cu părinții, obisnuindu-se să facă totul pe cont propriu. Și atunci sintagma ”Banul aduce fericirea” ar trebui să sune cam așa:“ Banul aduce fericirea și încă ceva vieți ruinate.” Migrația părinților are la bază un cuvânt pe care îl găsim pe buzele a milioane de români - sărăcia. Acest motiv îi determină, în ultimul timp, pe tot mai mulți părinți să meargă să lucreze în străinătate, lăsându-și copiii să fie crescuți și educați de bunici sau alte rude.

Efectele pe care migrația părinților le are asupra copiilor sunt atât negative cât și pozitive. Un beneficiu de care se bucură acești copii este: o îmbunătățire a stării materiale , a nivelului de trai. Mulți dintre ei au oportunitatea să călătorească în străinătate, ceea ce le oferă copiilor o perspectivă mai largă asupra vieții, determinându-i ca mai târziu să-și continue studiile în străinătate. Cum rămăne însă cu timpul pierdut, timpul petrecut departe de copiii lor pe care nu-l mai pot recupera, și oare ce preferă un copil? Să aibă mulți bani în buzunar sau un părinte alături? O sută de euro nu vor valora niciodată mai mult decât o îmbrățișare și nici un telefon celular mai mult decât un sfat părintesc atunci când are nevoie de el. Conform psihologilor, absența părinților din viața unui copil duce la consecințe psihologice grave în timp. Relația dintre părinte și copil se deteriorează încetul cu încetul. Astfel copii despărțiți de părinții lor o vreme îndelungată ajung să aibă probleme emoționale, devenind neobișnuit de fricoși și timizi. Apar de asemenea simptome de deprimare, îngrijorare, trăind cu frica să nu li se întâmple ceva rău părinților. Comportamentul lor devine din ce în ce mai agresiv și majoritatea încep să consume alcool și tutun de la o vârstă fragedă. Datorită lipsei de disciplină performanțele lor la învățătură scad și cei mai mulți sunt tentați să abandoneze școala.

Exodul părinților spre tărâmurile unde curge “lapte si miere” devine un fenomen tot mai des. Banatul, Crișana și Maramureș sunt regiunile cele mai afectate, unde procentajul elevilor de gimnaziu care au părinți plecați la muncă este de 27%. Dintre acești copii lăsați în urmă 65% rămân în grija bunicilor, 24% sunt îngrijiți de mătuși și unchi și 11% de alte persoane.

Să fie plecatul la lucru în străinătate soluția la rezolvarea problemei?! Suntem dispuși să pierdem anii cei mai frumoși ai copiilor noștrii în încercarea de a ne făuri un viitor mai bun?! Oare Dumnezeu nu are nimic de zis!? Pe paginile Bibliei găsim un caz asemănător când o familie care trăia in Betleem, tradus casa pâinii, datorită foametei este nevoită să plece în Moab, crezând că acolo vor avea un trai mai bun. Ajunși acolo lucrurile tind să fie în favoarea lor, însă la scurtă vreme asteptările le sunt înșelate. Datorită unor întâmplări nefaste cei doi băieți și soțul mor, toate acestea fac din întoarcerea acasă una amară și plină de tristețe. Deși tristă această poveste ne poate servi ca și o pildă. Câte din familiile care pleacă în străinătate cu speranța de a-și realiza un vis neîmplint se întorc acasă cu vise spulberate și o parte din banii strânși acolo pentru visul lor sunt folosiți pentru înmormântarea ficei sau a fiului?

Spre surprinderea mea la întrebarea: Tu ca și copil care ai trecut prin această experiență, ce i-ai sfătui pe părinții care forțați de circumstanțe iau decizia să plece și să lucreze in strainatate? Răspunsul tinerei a fost :” Dacă chiar vor să plece să își ducă copii cu ei, pentru că nicăieri nu e mai bine ca acasă. Și prin acasă mă refer în familie. Părinții sunt părinți și trebuie să își facă datoria de părinți.

Sfântă naivitate

Stăteam la masă cu un individ tare vorbăreţ. Nu ştiu cum să spun că era bun sau rău de gură, dar ideea e că în treizeci de minute nu am reuşit nici să respir datorită debitului verbal pe care îl poseda. Fără o structură în discurs, îmi spune că el s-a lăsat şi de citit cărţi pentru că nu vrea să îşi umple mintea cu ideile altora, că el vrea să fie învăţat doar de Domnul, nu de oameni.

Tocmai îmi povestise nişte lucrări ale Domnului din viaţa lui, era tare încântat. Adăugase şi câteva principii de viaţă pe care el le-a extras din propria-i experienţă, învăţături demne de luat în seamă.

I-am replicat că dacă vreau să-i urmez primul principiu, acela al lepădării cărţilor şi învăţăturilor altora, ar trebui să pun la index tot ce a spus el şi să mă rog ca Domnul să îmi arate şi mie tot ce el tocmai mi-a povestit, altfel de ce să-l cred? Ei, asta-i prostie, mi-a răspuns... cuvântul magic, ce bine că îl rostise. A venit ca o eliberare.

Încă nu mi-am revenit din şoc. Trăiesc experienţa asta foarte des. Întâlnesc mulţi oameni cu tot felul de principii din acestea, pe care nici nu ştiu cum să le numesc... sunt “sfinte” oricum. Naiv de sfinte. Se pare că inteligenţa şi valoare de orice fel sunt simple aberaţii, iar câteodată devin delicte. Nu va fi nimeni sincer ca să recunoască asta ca anomalie comportamentală, dar această luptă surdă este un abuz la normalitate. Dar cum altfel ar putea fi tăiat stejarul ca să plantăm spinul în loc? De asta nici nu ne mai mirăm de atâtea plantaţii de buruieni existente şi îngrijite cu migală. Să fie mari. Prostie frumoasă.

Premiile Tymos pentru blogurile evanghelice

de Iulia Tuns, studenta in anul I, la CBEE, sectia Jurnalism

Prima ediţie a decernării Premiilor Tymos pentru blogurile evanghelice a avut loc sâmbătă, 2 februarie 2008, fiind găzduită de Centrul Creştin Betania Oradea. Moderatorul întâlnirii a fost Alin Cristea având ca invitaţi din lumea blogului evanghelic, pe Teofil Stanciu (recitirea), Vasile Tomoiagă (Clujulevanghelic), Florin Iosif (Colegiul Biblic Est European), iar din lumea muzicală pe Cătălin Lata. Temele aduse în discuţie au fost: De ce îşi fac evanghelicii bloguri?, Vizibilitatea evanghelicilor în blogosferă şi Spaţiul confesional şi internetul.

Naşterea blogurilor creştine a venit ca răspuns la nevoia de a discuta direct şi fără menajamente subiectele de interes general. Vizibilitatea în blogosferă este dată de numărul semnificativ de “activişti” în acest domeniu virtual, însă semnalul de avertizare amintit în discuţii a fost de a urmări ca prin postările realizate să nu ajungem să fim “citiţi cu tasta delete”. Spaţiul confesional şi internetul este privit cu teamă de evanghelici. În percepţia acestora expunerea în spaţiul virtual creează vulnerabilitate. Internetul este perceput ca o “portavoce”a lucrurilor pe care am prefera să nu le auzim. Chiar dacă fraternizăm sau nu cu apariţia şi evoluţia blogurilor de orice fel şi de orice culoare denominaţională, societatea noastră înregistrează un salt în acest domeniu.

În prezent în lume există peste 70 de milioane de bloguri, japonezii fiind primii la acest capitol. La fiecare 2 secunde apar alte trei bloguri noi. România înregistrează în prezent 800 de site-uri creştine şi aproximativ 200 de bloguri evanghelice. În noiembrie 2007 primele două locuri la secţiunea bloguri erau ocupate de Ion Iliescu şi Marius Cruceru. Potrivit topului 100 realizat de WordPress.com. La începutul acestui an primele 4 postări au conţinut ştirea cu dispariţia tragică a lui Petru Dugulescu. Activitatea anului 2007 a fost evaluată în funcţie de clasamentul WordPress, distribuirea premiilor făcându-se de către Alin Cristea.

La categoria Blogul anului 2007 premiul I-a revenit blogului pătrăţosul. Cea mai interesantă postare a fost câştigată de articolul intitulat: Ce facem cu Andrei Ciurea? de Teofil Stanciu. Cea mai interesantă ştire a fost prezentată de Marius Cruceru, Ce s-a întâmplat la Congres, părerea mea. Iar cel mai bun comentariu a fost înregistrat la ştirea despre evenimentul la UEO, comentariu care a condus la retragerea unuia dintre invitaţii propuşi pentru inaugurarea seriei de prelegeri John Bunyan. Pe lângă acestea au fost acordate şi premiile speciale, cifra finală fiind de 50 de premii constând în cărţi oferite de diverse edituri, fundaţii sau persoane fizice. Întâlnirea s-a încheiat cu îndemnul făcut de Pavel de a trăi viaţa cu cumpătate, dreptate şi evlavie.

Interes pentru dezinteres

de Marius Ivonici, student in anul I, sectia Jurnalism

Vreau să fie prima şi ultima dată cand scriu despre dezinteres. De ce spun asta? Pentru că am momente cand sufăr de sindromul dezinteresului şi mă simt “cu musca pe căciulă”. Asta nu-mi place. Dar scriu pentru că vreau să îmi treacă, şi apoi n-o să mai scriu. O să scrie alţi dezinteresaţi şi probabil că o să le treacă şi lor. Cum ar suna oare definiţia dezinteresului? Ceea ce trebuie să fac, pot să o fac, ştiu cum să o fac, dar totuşi nu fac, se numeşte dezinteres. Poate că ar putea fi o definiţie bună, dar parcă e prea lungă. Dezinteresul e atunci când nu-mi pasă, atunci cand nu mi-e destul că am văzut două filme, vreau să-l văd şi pe-al treilea şi mâine am examen. Atunci cand am timp de repetiţii dar ştiu că nu sunt necesare şi urgente. Eu sunt bun. Din start. Cel mai simplu lucru pe care îl pot face e…nimic. Dezinteresul lasă urme. Acel “nimic” la care mă pricep aşa de bine îşi lasă amprenta în viaţa mea şi chiar pe faţa mea. Cearcănele de la ochi nu sunt de la învăţat, şi nici de la paginile Bibliei, tot “nimicul” mi le-a făcut. Are el metodele lui. Există ceva ce pierd şi nu mai pot recupera niciodată atunci când sunt dezinteresat. Mă uit în urmă şi-mi dau seama că am pierdut foarte mult timp pentru că am ales să fac “nimic”. E trist nu? Sau aşa e toată lumea, nu sunt singurul şi “Show must go on!”. Soluţile pentru combaterea dezinteresului sunt foarte simple şi logice. Le ştiu şi le ştiţi şi voi. Dumnezeu trebuie să intre în ecuaţia vieţii noastre, dar nu ca o necunoscută. El va fi “baza” ecuaţiei. Data viitoare vreau să vorbim despre succes. Voi înlocui cuvântul “nimic” cu “totul”şi mă voi bucura să mă simt “cu musca pe căciulă”.

Hip Hop

HIP-HOP CU UN SCOP

De ce se cântă muzică hip hop? Întrebări ar fi mai multe, însă răspunsurile sunt cele care lipsesc.

La fel cum un pescar folosește un anumit tip de momeală pentru un anumit tip de peşte, tot aşa e și cu muzica. Mediul celor care ascultă evanghelia diferă. Nu toţi, pot sta în biserică ascultând două ore orchestra. Sunt tineri care toată viaţa au ascultat hip-hop. Au trăit practic pe străzi. Le place acest stil de muzică şi altceva nu ştiu. E o cultură. Unii din ei sunt atinşi de cuvântul lui Dumnezeu…dar tot nu vor îndrăgii orchestra. Au nevoie de ceva în schimb, de o alternativă.

De fapt, muzica este amorală. Toate aceste sunete adunate nu exprimă nimic dacă nu-i se dă valoare. În cazul muzici creştine valoarea o dă Dumnezeu fiindcă este închinată Lui.

Dumnezeu poate atinge inimi și prin muzica hip hop. Anul trecut în luna noiembrie cei trupa “Dunamis” din Oradea și-au lansat primul album, debutând în muzica hip-hop creştină. Nu de mult am stat de vorbă cu ei si iată ce mi-au povestit: “Imediat după concertul de la Bucureşti din Decembrie, a venit la noi un bărbat de vreo 35 de ani, împreună cu soţia si fetiţa lor. Ne-a mărturisit că opt ani de zile a stat prin puşcării pentru mai multe infracţiuni. După ce s-a căsătorit Dumnezeu a lucrat la inima lui si a soţiei. Toată viaţa ascultase muzica hip-hop si ne-a spus că versurile noastre l-au încurajat mult. Este doar una din experienţele pe care le-am avut şi care ne încurajează să credem că Dumnezeu lucrează prin noi. Hip-hop-ul e limba străzii, dragostea e limba lui Dumnezeu, iar când le combini pe amândouă iese ceea ce facem noi”. Iată cum sună câteva din versurile lor:

A trecut ceva vreme de când ochii mi-am deschis
Si mi-a m dat seama, lumea nu e chiar un paradis
Atunci am zis “Doamne am un mesaj de transmis”
Cu S3raia am decis ca să ne numim Dunamis
Să-L ducem pe Isus pe ritmuri de Hip-Hop
La ăia care mor in păcat si habar n-au ce fac
La puştii care işi înţeapă vena zi de zi
Care pentru-o doză îşi îngroapă viaţa-n datorii
Care nu mai pot zâmbi, nu mai pot trăi
Singura alternativă o au a se prăbusi
Divorţuri, crime, furturi viaţa-i la mişto pentru voi
O trăiţi de parcă nu e nimic dincolo
Crucile pe care le purtaţi în gât nu vă salvează
Mătănii zilnice dar viaţa-i la fel de varză
Tot ceea ce contează e Dumnezeu adevaratu`
Că aurul si-argintul nu iţi vor plăti păcatu`!

Şi acel tânăr de pe stradă, cu creastă roșie în cap și cu cercel în buză are nevoie de Cristos. Nu putem să-i declarăm pierduţi şi să mergem mai departe fără să încercăm să-i evanghelizăm. E mai uşor să facem “evanghelizări de lux” îmbrăcaţi la patru ace, în cele mai mari și mai frumoase biserici, decât să ne coborâm în stradă. Strada ne sperie.

Dumnezeu nu ne cere tuturor să umplem străzile lăsând bisericile pustii. Are persoane potrivite pentru această lucrare. De ce spun “potrivite”? Pentru că multi din cei care astăzi evanghelizează străzile, au fost la rândul lor “culeși”de pe străzi…atrasi probabil de muzica hip-hop crestină.


Articol de Marius Ivonici

pentru dezbateri aprinse despre acest articol, vizitati www.pasi.ro