Maretul har

de Răzvan Petrică

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”( Ioan 15:13).

O zi de vară… Atmosfera era toridă. Singura dorinţă pe care o puteai avea era să evadezi într-un loc cât mai răcoros care să te facă să te simţi puţin mai bine. Totul în jur era nemişcat, parcă obosit şi scârbit, copleşit de boala care macină omenirea: încălzirea globală. În acest decor am încercat şi eu să mă strecor, să mă acomodez şi să trăiesc bine, vorba domnului Băse, având o viaţă cât mai morală. Unica distracţie de care puteam avea parte era Ştrandul Municipal, unde mă puteam răcori şi unde îmi puteam îndrepta privirea spre fel de fel de peisaje.
Am pornit spre ştrand grăbit, uituc şi tragic nebăgând în seama faptul că tot ceea ce mi se întâmpla era un privilegiu şi nu o normalitate, că tot ceea ce vedeam dincolo de atmosfera încordată şi plină de dispreţ era un dar din partea Creatorului. Întâmplător sau nu, ziua aceea mi-a rămas impregnată în memorie fiind şi azi un prilej de bucurie şi de laudă.
După cum vă spuneam, am plecat ţintă spre destinaţia ştrandului împreună cu câţiva prieteni „nepocăiţi” pentru care toate zilele sunt la fel, pentru care lumina este tot una cu întunericul, pentru care singura bucurie este ziua de 15 a fiecărei luni când tata primeşte banii şi bonurile. Am ajuns transpiraţi şi nervoşi din cauza taxei de intrare în ştrand. Nu mai puţin de 5 ron şi aceştia, cu legitimaţie de student. Am fugit cu tot arsenalul ca să prindem cel mai bun loc. Nu că ar fi fost ceva spectacol, dar să fim şi noi în rând cu tot românul, primul din spatele cozii. Ignorând( din nou amintesc) că eram acolo doar datorită dragostei lui Dumnezeu, am început să ne distrăm, să ne răcorim neglijându- L total pe El, uitând versetul care zice: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”( 1 Corinteni 10:31). Am mâncat, am băut( suc), am făcut cu totul altceva, dar bineînţeles ca nişte „creştini adevăraţi” am împlinit numai prima parte a versetului. Totul era fain, minunat până la un moment dat când… .
…nişte nori ameninţători s-au oprit fix deasupra Ştrandului Municipal dornici să ne strice distracţia şi să ne arate Cine este Şeful. Ne-am retras pe una dintre terasele din incinta ştrandului şi ne-am aşezat la un pahar de vorbe seci, sau bârfe, cum le zic românii. Am uitat să vă spun: eram pocăit şi, fără ghilimele. Eram puternic ancorat în vorbele pe care le auzeam în jurul meu şi, întâmplător sau nu, discuţia noastră se învârtea în jurul unui singur subiect – Dumnezeu. Puţin şocat de modul în care, de la bârfe am ajuns să vorbim despre Cel Care urăşte bârfa, am devenit din ce în ce mai entuziasmat şi dornic de a vorbi prietenilor „nepocăiţi” despre Dumnezeu. Vrând să mă „înfunde” şi să mă pună într-o vădită dificultate, unul dintre prieteni( de altfel, fiu de arhitect), mi-a adresat o întrebare, care recunosc, m-a pus într-o evidentă stare de nelinişte. Că doar eram student la un Colegiu Biblic şi, hai să fim serioşi, pocăitul să nu ştie?...
„Deci spune-mi Răzvan, ce este HARUL, sau aşa zisul MĂREŢ HAR”? . Având un moment de ezitare, în care am cerut Domnului să-mi dea înţelepciune şi să mă călăuzească , le-am zis: „Păi, dragii mei prieteni, dragii mei fraţi, onorată audienţă, haide-ţi să încercăm să dăm o definiţie celor două cuvinte”.
Harul – este un dar, un ajutor spiritual, prin care, după religia creştină, l-ar acorda Dumnezeu omului.
Măreţ – ceva care trezeşte admiraţie prin calităţile sale excepţionale: grandios, falnic, impunător. Tot ceea ce vedem în jurul nostru este un dar din partea lui Dumnezeu, este un har pe care, conştient sau nu, îl primim în fiecare zi. Faptul că suntem sănătoşi, faptul că putem merge cu Biblia sub braţ fără să ne dea nimeni în cap, este un har din partea Domnului. Este un privilegiu şi nu o normalitate. Pentru că nimeni nu trăieşte fără Dumnezeu. Nimeni n-a trăit fără Dumnezeu şi nici nu va putea trăi fără Dumnezeu vreodată. Indiferent că se numeşte Florin Iosif sau Răzvan Petrică. El îţi dă fiecare suflare, bunătatea Lui te înconjoară şi îţi face posibil fiecare moment al vieţii. El face ca soarele Său să răsară atât deasupra celor buni, cât şi deasupra celor răi. Îi bronzează şi pe oamenii cinstiţi şi pe hoţi, şi trimite ploaie şi peste cei nedrepţi şi peste cei drepţi. Îţi dă frumuseţea unei seri de vară( chiar şi una toridă), răcoarea unei adieri ce te împrospătează, splendoarea peisajului montan. Te încântă cu gustul unei pâini proaspete şi crocante sau cu nectarul unei piersici.
Poate ai experimentat extazul dragostei. Inima ta s-a topit de afecţiune pentru soţul sau soţia ta, pentru părinţii sau copiii tăi. Negreşit te-ai bucurat de o prietenie adevărată. Toate acestea sunt nişte daruri de la Dumnezeu. S-ar putea să apreciezi arta, literatura sau muzica. S-ar putea să îţi placă voioşia sportului sau a exerciţiilor fizice. Poate eşti ambiţios şi s-ar putea să ai o slujbă ce îţi dă satisfacţii, proiecte sau pasiuni ce te stimulează. Râzi şi eşti fericit, dormi noaptea şi te trezeşti refăcut. Toate acestea sunt binecuvântări ce vin de la Dumnezeu şi Îi eşti dator pentru tot ce te face capabil să trăieşti şi să te bucuri.
Toate acestea reprezintă Harul Domnului. Dar Măreţul Har este darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu Îl putea face omenirii. Şi acest Dar este Însuşi Fiul Lui, Isus Hristos. Dumnezeu a ştiut că este nevoie în lume de un Mântuitor pentru că lumea a involuat din rău în mai rău, cancerul numit păcat, punând stăpânire pe oameni. Pentru această boală a fost nevoie de un antidot, acesta numindu-Se Isus Hristos. Acesta a ales să rămână până la sfârşit cu mâinile întinse pe cruce, făcându-ne conştienţi de acest Mare Har. Isus Hristos este Măreţul Har şi Lui I se cuvine toată slava, onoarea, cinstea şi gloria. El a ales, şi jertfa Lui a fost de ajuns pentru păcatele nespus de mari ale omenirii, să moară din proprie iniţiativă pentru fiecare în parte, pentru budişti, evrei, musulmani, pentru Hitler, Stalin, şi de ce nu, pentru Ceauşescu. El, nimeni altul decât Regele regilor şi Domnul domnilor, a ales să coboare în această lume adulteră şi păcătoasă, pentru ca oamenii să aibă pace, libertate, viaţă şi, încă viaţă din belşug. Nu ştiu ce L-a determinat să facă acest lucru, dar cu siguranţă merită ca viaţa să fie trăită. Şi nu oricum, ci lăudându-L, mărturisindu-L în tot ceea ce facem, fie că suntem în ştrand, la fotbal sau la şcoală.
El a ales moartea ca noi să avem viaţă. Noi ce alegem? Alegem viaţa în detrimentul morţii sau viceversa? El a murit şi ne-a ales pe noi. Dar noi?
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”( Ioan 15:13).
Isus Hristos este Măreţul Har şi, sper că prietenii mei au înţeles acest lucru. Dar dacă nu, mă rog Bunului Dumnezeu să se îndure de ei măcar până când vor înţelege şi vor fii conştienţi că pentru ei a murit Cineva. Măreţul Har!

Conversatie la nivel inalt

A stat de vorbă cu Dumnezeu.

Ajunsă în prezenţa Lui s-a gândit că în sfârşit: „îmi face cineva dreptate” însă „am aflat că n-am dat aproapelui cu măsura de dragoste primită de la El.”

Când a împlinit 36 de ani, Lucia era în a doua săptămână de sarcină cu cel de-al optulea copil al familiei. Pe 17 iulie 1996 împreună cu soţul ei şi doi dintre copii cei mari, Adrian şi Marina, veneau cu maşina pe drumul dinspre Ceica spre Oradea. „M-a cuprins o întristare” ne spune Lucia. „Am închis ochii şi nu i-am mai putut deschide. Mâinile mi s-au îndreptat şi răsucit pe lângă corp. Picioarele mi s-au chircit sub torpedoul maşinii. Capul îmi era înclinat într-o parte; ochii îmi lăcrimau întruna.”

Comunicarea pe care Adrian, Marina şi soţul ei încercau s-o stabilească cu ea era în zadar. Au oprit maşina. Marina se ruga pentru mama ei, Adrian îi făcea masaj pe cord, iar soţul cuprins de nelinişte se învârtea în jurul maşinii. Marina ne povesteşte că acel moment a marcat-o, „am simţit spaimă, spaimă că-mi pierd mama”. „Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, doar că mama nu era bine şi abia vorbea. Printre mormăieli puteam descifra: Traian să ai grijă de copii.”, ne mai spune Marina.

„Vedeam la o distanţă cât ar fi din apartamentul nostru până la piaţă” aproximativ 1000 m. În îndepărtarea aceea am zărit „peste umăr colţurile aripilor. Am păşit într-un con de umbră. În jurul meu erau lumini vii, de mărimea unei palme, care se mişcau, mă cunoşteau şi m-aşteptau. Cântau cântări. Acea muzică ne mărturiseşte Lucia, a mai auzit-o în momentul pierderii conştiinţei. A leşinat în spital pe când era însărcinată cu Ema. Îşi aminteşte că a spus „lăsaţi muzica să meargă.”, când şi-a revenit din leşin.

Luminiţele le numeşte „protocol de primire. Îi ştiam, dar nu pot spune cine erau. Am fost întrebată dacă erau persoane cunoscute. Nu ştiu, nu pot spune, tot ce ştiu este că îi ştiam.” Viaţa i se derula în faţa ochilor într-o imagine tridimensioanlă; peliculele erau suportul acestor imagini. „Mă bucuram că îmi face cineva dreptate. Erau martori care relatau ce am făcut şi cum. Vocea lui Dumnezeu îmi arăta ce s-ar fi întâmplat dacă alegeam altfel în fiecare situaţie din viaţă. Logica Lui e cu totul inversată faţă de a noastră. Am văzut că nu am nimic.”

În acest proces de ieşire a sufletului din corp, trece de întâmpinarea luminiţelor şi a revizuirii vieţii. Îşi aude soţul cum bolborosea cuvinte neînţelese de ea, în jurul maşinii pe care sufletul ei a părăsit-o. Acasă îşi vede cei cinci copii , cel mic avea atunci doi ani. De ei se ocupa sora Luciei în lipsa acesteia. Aude cum o voce o pune să aleagă între cer şi familie. Ruga Luciei suna aşa „te-am ascultat, vreau să rămân aici, nu mai vreau să mă întorc.”

Vocea însă îi spunea „doar o clipă mai rabdă” pentru că Dumnezeu mai trebuia să şlefuiască caracterul ei. Verdictul a fost dat, iar Lucia a simţit cum coboară în trup. De sub piept şi până în vârful picioarelor trupul îi era îngheţat. „Simţeam în interiorul corpului o răceala ca cea a gheţii.” Sentimentul trăit era de indignare, furie pentru că a revenit pe pământ. Timp de trei zile a zăcut la pat, mai mult inconştientă şi fără nici un control asupra corpului ei. Aflăm că acesta este momentul ce a declanşat o durere în trupul ei, diagnosticul final după şapte ani de vizite pe la doctori, a fost cancer osos.

Dumnezeu pretinde ascultare de la ea, vindecarea se va face natural prin ionizare naturală, mere şi leurdă. Cu găuri în oase şi cu un diagnostic pe care-l refuză în acte, Lucia este vindecată total de puterea lui Dumnezeu. Anii de suferinţă nu-i putem descrie în cuvinte, dar ce am văzut în Lucia este aceea lumină divină, pe care nu ai cum s-o vezi decât la acei oameni care stau în dependenţă de El. S-a încrezut 100% în Dumnezeu şi a avut harul de a vedea cerul înainte de a părăsi lumea celor vii.

Iulia Tuns

Lozul câştigător

Cum ar fi dacă ai afla că la extragerea loto 6 din 49 eşti desemnat câştigătorul premiului de 6,7 milioane de Euro? Sau ai primi un telefon de la o bancă care te-ar anunţa că ai un depozit de 100 miliarde de lei pe numele tău? Cum ar fi să te trezeşti în propriul palat cu zeci de servitori, cu ultima achiziţie feminină de pe piaţă şi cu un Rolls Royce în garaj. Cred că ai putea spune că ai ajuns în paradis. Şansele pentru ca o astfel de povestire să devină realitate ar putea fi de 1 la un milion de ani. Însă în fiecare zi a existenţei noastre alergăm după vise de genul celor amintite. Dacă viaţă e bună cu noi şi ne oferă o fărâmă din fericire spunem că ne-a surâs norocul sau unii mai spirituali că există un Dumnezeu.

Te uiţi în jur şi vezi copii lăsaţi în grija străzii, bătrâni abandonaţi, infirmitate fizică, mentală, spirituală, sărăcie, tragedii, decese. Aceasta e povestea reală a lumii, eclipsată de mirajul ciobului de sticlă în care poţi zări iluzia bogăţiei. Cât din ceea ce deţinem este proprietatea noastră? Răspunsul poate varia în funcţie de actele doveditoare, dar fără un astfel de act mai avem proprietate? Alergăm după promoţiile lunii, anului, zilei. Căutăm printre etichete, capace de sticle şi părţi de produse tot felul de premii, cadouri, surprize. Gustul amar al dezamăgirii neaflării nimicului valoros ne obligă spre perseverenţă. Motto-ul la care aderăm a devenit ghilotina sub care ne-am plecat grumazul. „Trăieşte clipa”, auzi la tot pasul, şi vei descoperi plăcerea la cote maxime doar prin aplicarea acestui dicton. Dacă norocul nu ne surâde din pachetul de chips-uri sau capacul de coca-cola, atunci ultima soluţie este obţinerea unui credit. Aşa cu siguranţă ne-am obţinut locul nerâvnit de câinele unui stăpân, lanţul de la cuşcă. Şi-ajungi să tragi din greu, să dai înapoi ce ai primit, dar cu dobândă. Iar dacă uiţi să-ţi plăteşti la timp datoriile ai toate şansele să fii unul dintre cartonarii de la ţevi.

Am pornit în goana asta căutând adesea fericirea, plăcerea sau poate nemurirea. Plăcerea s-a transformat în boli venerice, sarcini nedorite, violenţă, incest, abuz de orice fel, despărţire, sinucidere, consum de alcool, droguri, crimă, furt, depresie, boli psihice. Însă nimic din toate astea nu ne-ar putea atinge, până ni se întâmplă. Jucăm cu singura carte pe care o deţinem limitat spaţial şi temporar, viaţa noastră, la cazinoul lumii. În acest loc, iluzia câştigului a acaparat miliarde de suflete. Revenirea în realitate e dureroasă, şi aşa am ajuns la infestare cu flagelul ceva-ului interzis, dar mult râvnit. Scuza infailibilă este: „dar n-am făcut nimic altceva decât să caut fericirea”. Cum ar fi dacă fericirea ne-ar găsi pe noi? Ne-ar scuti de toată durerea pricinuită de negăsirea ei? Cum ar fi dacă în loc de PCR-ul nostru (pile, cunoştinţe şi relaţii) am avea forţa supremă din univers alături de noi? O astfel de putere aliată ar fi un noroc chior ce ni s-ar da. Lozul cel mare a fost tras pentru fiecare din noi, dacă-l primeşti eşti câştigător, dacă nu eşti un looozer. Ce alegi să faci cu El?

Traducerea măreţului har în accepţiunea proprie

Iulia Tuns

Măreţul har – noroc chior –

Prost să fii noroc să ai

Mină de aur

Zălog pentru sufelete

Holocaustul fetuşilor

de Iulia Tuns

„Decreţelul” dat de Ceauşescu în 1966 a avut ca efect imediat creşterea natalităţii. În plan secundar avorturile ilegale vor lua amploare, iar natalitatea va înregistra un declin. Legalizarea întreruperilor de sarcină este prima redută cucerită după 1989. Între 1990 şi 2007 România a înregistrat peste 15 milioane de avorturi declarate.

Avortul este curmarea unei vieţi în plin proces de evoluţie intrauterină, aflată în imposibilitatea de a se apăra. Potrivit afirmaţiei unui cadru medical, din Policlinica cu plată, secţia Obstretică ginecologie, Oradea: „nu există viaţă intrauterină. Viaţa ia fiinţă doar în momentul naşterii unui copil.” Acelaşi medic ginecolog ne povestea despre un caz în care cinci fetuşi avortaţi de aceeaşi mamă, au supravieţuit timp de o săptămână fără resursele necesare vieţii. Contradicţia rezultată din afirmaţia făcută şi cazul relatat este susţinută de cuvintele Scripturii care dovedesc existenţa vieţii intrauterine. „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: ... Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau.”

Începerea vieţii sexuale la vârste fragede, incapacitatea susţinerii financiare a unei noi vieţi, inexistenţa cadrului familial pentru a se dezvolta sunt cauzele principale invocate de femeile care recurg la avort. Tinerele până în 20 de ani recurg la avort în procentaj de 90 %. Partenerii sexuali nu-şi asumă nici o răspundere pentru fiinţa rezultată nenăscută, facilitând astfel decizia femeii de a apela la o întrerupere de sarcină. Metodele contraceptive cât şi metodele alternative ale avortului ( creşterea copilului într-un cămin, de către un asistent maternal sau adopţia) sunt inadecvat folosite sau evitate.

Cadrul legislativ permite întreruperea sarcinii până la vârsta de 3 luni a fătului, cazurile ce depăşesc acest termen pun în pericol viaţa celei în care copilul a luat fiinţă. Avortul legal se produce în cabinetul privat sau de stat a unui medic ginecolog. Pedeapsa pentru întreruperea sarcinii înafara acestui cadru, precum şi ascunderea faptei se pedepseşte conform legislaţiei în vigoare. Uciderea unei femei însărcinate, din culpă sau nu, atrage după sine o pedeapsă mai mare decât în lipsa fătului nenăscut.

Mişcarea feministă susţine că avortul este opţiunea femeii; aceasta este singura în măsură să decidă în ce priveşte trupul ei. Din această abordare se omite faptul că apariţia vieţii nu se datorează fiinţei umane. Unii sunt de părere că descoperirea clonării ar demonstra că omul este capabil de a făuri o nouă viaţă. Clonarea însă foloseşte viaţa existentă. Indiferent de punctul de vedere abordat ne reţine atenţia un singur amănunt şi acela al existenţei traumelor post-avort. Efectele sindromului post avort sunt: depresia, tristeţea, plânsul necontrolat, pierderea respectului de sine, abuzul de medicamente, alcool, droguri, tulburări de somn prin vise sau coşmaruri legate de copii, labilitate emoţională, gânduri suicidale.

Istoria omenirii este marcată de lupta femeii pentru câştigarea dreptului asupra corpului ei, cât şi asupra fătului nenăscut. Prin acest câştig adus de legalizarea avortului au fost ucişi mai mulţi copii decât adulţi în războaie. Întrebarea care se naşte este care este vina acestor fetuşi? Dumnezeu interzice în cele zece porunci crima de orice fel. Suntem noi mai presus decât El?

Un crestin linistit

de Marius Ivonici

Nu mai ştiu ce să scriu. În oraşul acesta nu se întâmplă niciodată nimic. Stau în faţa calculatorului şi mă uit pe geam. Nimic. Toate sunt la locul lor şi nimic nu pare a fi în neregulă. E o linişte care nu îmi place. Nimeni nu se bate pe stradă şi nici nu se ceartă. Lipseşte acel senzaţional după care tânjim cu toţii. Chiar în zilele trecute am învăţat la cursuri ce e ştirea. Şi ni s-a spus că o ştire trebuie să prezinte ceva nou, mai neobişnuit, ceva ce nu se întâmplă în fiecare zi. Cred că suntem consumatori de ştiri. Şi nu orice fel de ştiri. Avem nevoie de ceva care să ne scoată din rutina zilnică. Liniştea în care trăim nu ne place fiindcă nu e una sănătoasă. Nu e pace, e linişte. Între pace şi linişte e o diferenţă. E linişte pentru că ne lipseşte ceva. Şi cum să nu mai simţim acea linşte apăsătoare decât făcând puţină gălăgie în interiorul nostru. Poate că această sete a noastră după senzaţional, vine ca urmare a unui gol lăuntric. Simţim nevoia să umplem acel gol cu orice, atât timp cât ne satisface. Suntem ca un joc de puzzle căruia îi lipseşte ceva. Dar piesa pe care n-o avem, o înlocuim cu una nepotrivită. Şi rezultatul e ZERO. Care e “piesa” care lipseşte din noi? Să fie oare vorba de Dumnezeu? Imposibil…noi suntem creştini. Nu poate fi vorba de El. Noi cântăm în biserică, predicăm, strângem colecta, facem de toate şi totul e ok. E bine. Avem o viaţă liniştită. Aici e problema. Liniştea asta de care v-am mai spus. Atâta timp cât Dumnezeu şi ceea ce facem pentru El nu ni se pare senzaţional, vom căuta mereu şi mereu altceva, o altă piesă de puzzle.

Unde ne sunt cititorii?

Părintele Jerzy Popieluszko, preot polnez martirizat sub regimul comunist, a spus: „Un creştin trebuie să fie un semn al contradicţiei în lume”.

De-a lungul zbuciumatei sale istorii, Biserica a avut de ales între două variante: fie să se pună în acord cu spiritul vremii în care trăia, fie de a se opune acestuia. O astfel de opoziţie exclusivistă este generată de condiţia ucenicului creştin afirmată de Mântuitorul Hristos: „Voi sunteţi sarea pământului [...] Voi sunteţi lumina lumii” (Mat. 5: 13, 14). Se ştie că atât sarea cât şi lumina au rolul de a preveni procesele de alterare, respectiv acela de a risipi întunericul. Altfel spus, ele se opun unor condiţii improprii de existenţă.

Scriitorul creştin Gene Edward Veith Jr., în cartea sa Postmodern Times, exploatând acest statut de opoziţie al Bisericii creştine, foloseşte o altă metaforă, diferită de ce a „sării şi luminii”, dar similară în conotaţii, şi anume pe cea a „temostatului”. Termostatul are rolul de a menţine temeperatura în echilibru prin contracararea climatului preponderent.

Biserica, în general, şi creştinul, în particular, trebuie să se opună climatului cultural sau spiritual specific spiritului vremii în care se găseşte. Astfel, într-un mediu cultural dominat şi saturat de imagine, creştinul ar trebui mai mult ca oricând, să accentueze şi chiar să promoveze cititul şi scrisul. Şi aceasta, dacă nu din raţiunea ontologică a faptului că Biserica creştină este un popor al Cărţii (cf. 2 Tim. 3: 16-17), (şi nu al imaginii), atunci cel puţin din faptul că specialiştii în psihopedagogie atrag atenţia asupra efectelor negative pe care imaginea o are asupra activităţii cerebrale coerente şi normale.

Cât şi ce am citit în primele două luni ale acestui an? Pavel, aflat în condiţii de închisoare, îi cerea lui Timotei să-i aducă „... şi cărţile, mai ales pe cele de piele” (2 Tim. 4:13). Ce am alege noi, urmaşii lui Hristos – Marele Învăţător – într-o după-amiază sau seară liniştită (acasă, nicidecum în închisoare)? Am alege noi cartea sau scrisul, în locul acelui potop de imagini capabil să transforme, încet dar sigur, în cenuşă materia noastră cenuşie?

Unde ne este Cartea şi unde ne sunt cărţile, în lista de priorităţi cotidiene? În cultura contemporană, tot mai mult, ele sunt percepute ca relicve, vestigii ale unui trecut clădit pe Carte şi pe cărţi. Uitându-ne Cartea suntem de fapt în pericolul de a ne pierde pe noi înşine. Pentru că în Carte aflăm despre noi şi despre El. Cine suntem noi? Şi cine este El, Dumnezeu, Creatorul nostru? Şi dacă uităm de Carte în mod constant, începem să uităm şi faptul că Dumnezeu, Creatorul, nu ne-a dăruit imagini ale Creaţiei (pe tăbliţe, aşa cum le au alte popoare), ci cuvinte, scrise prin inspiraţie divină de către Moise. Şi tot El a interzis orice reprezentară vizuală a Lui, lăsându-ne în schimb să-I zugrăvim ceva din mozaicul frumuseţii şi desăvărşirii Sale prin cuvântul scris.

Dar nu vreau să-mi transform neapărat gândurile mele într-o poziţie anti-imagine deşi poate că ar fi necesar având în vedere contradicţia de care vorbeam mai sus. Intenţia mea este aceea de a ne aduce aminte de bogăţiile inepuizabile ale lecturării unor pagini de carte, în oricâte reluări ar fi acea lectură, în comparaţie cu stereotipia şi previzibilul imaginii media, şi aceasta la prima interacţiune, fără să mai vorbim despre nulitatea beneficiilor acesteia la „reluare”. Trist este că mulţi creştini ai zilelor noastre pot să redea detaliile episoadelor şi emisiunilor nu-ştiu-care colegilor şi prietenilor lor dintr-o memorie şi o fervoare demnă de invidiat (semn că le au în proprietate personală!) dar par incapabili de angajament afectiv şi reproducere consistentă a episoadelor marcante ale Cărţii sau ideilor preţioase ale unor autori sau cărţi de valoare. Te întrebi atunci unde anume este acel semn al contradicţiei dintre creştin şi lume, despre care vorbea părintele Popieluszko? Unde este acea „sare şi lumină” despre care cântăm retoric („suntem noi sare pentru lumea aceasta? În întuneric suntem noi lumini?”)

Bat vânturi reci, vânturi ale depersonalizării şi dezumanizării fiinţei umane, care încearcă să confişte creierul „la pachet”... În astfel de vremuri de apostazie nu doar spirtuală ci şi culturală, dintr-un spirit al solidarităţii cu oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu din istorie şi dintr-o chemare la contradicţie în calitate de creştini, să căutăm acelaşi deziderat apostolic al trezirii minţii sănătoase (2 Pet. 3:1), şi nu a ochilor, care se poate realiza doar prin Carte şi cărţi.

Aşadar, să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să cucerească mintea şi inima noastră, înnobinându-le astfel, şi să descoperim, într-un mod critic, lumea fascinantă şi provocatoare totodată, a cuvintelor şi ideilor marilor minţi ale omenirii, ascunse în paginile tăcute ale cărţilor.

Unde ne sunt cititorii?

de prof. Adi Soporan

Ultimul newsletter

Some more pictures

Imoralitate

Trupul unei jucătoare de baschet este folosit într-un material pornografic fără ca ea să ştie sau să i se ceară consimţământul. Antrenorul echipei din care făcea parte devine o faţă familiară şi prietenoasă în anturajul ei, fiind în final autorul materialului. Acesta era un fan al pornografiei. Clipurile le-a realizat prin montarea unor camere video în cabinele de duş pe care membrele echipei sale le utilizau. A fost prins şi închis pentru realizarea acestor materiale. Jucătoarea de baschet însă a rămas cu traume pentru tot restul vieţii, aflând că trupul ei fusese deja pervertit în mintea celor care au vizionat materialul în care era prezentată. Indiferent de opţiunea de a apărea sau nu în materiale pornografice, femeile şi bărbaţii sunt folosiţi drept obiecte sexuale, fiindu-le devalorizată valoarea. Statistica ne prezintă cea mai cumplită plagă ce a cuprins întreaga lume creând dependenţa indivizilor de o lume iluzorie, ireală şi denaturată.

În fiecare secundă 3075,65$ sunt cheltuiţi pentru pornografie, 28.256 de bărbaţi privesc un site pornografic în fiecare secundă, 372.000 de indivizi introduc cuvinte legate de pornografie pe un motor de căutare, la fiecare 39 de minute un nou film din această clasă este scos pe piaţă. Topul ţărilor producătoare de pornografie e deţinut de SUA cu un procentaj de 85%, Germania, 4%, Anglia, 3% . România este pe locul trei după Bolivia şi Chile în ce priveşte accesarea site-urilor pornografice. Având în vedere caracterul de reţea internaţională a internetului, actualmente nu există legi internaţionale cu privire la pornografia pe net. În 2006, spaţiul virtual pornografic conţinea 4,2 milioane de site-uri, adică 12% din totalul site-urilor, cu toate acestea lunar 72 de milioane de vizitatori din toate colţurile lumii(potrivit site-ului http://www.familysafemedia.com/pornography_statistics.html 2006 World Wide Pornography din 01.14.2008).

Industria de acest gen este una dintre cele mai profitabile, cererea crescândă fiind secretul infailibil. Puterea de influenţare a imaginilor pornografice asupra personalităţii individului este instantanee. Este asemenea cutiei Pandorei odată deschisă e imposibil de închis, rezultatul acestei acţiuni fiind pervertirea sexualităţii, a relaţiilor interumane, a căsniciei, provoacarea comportamentelor antisociale, slăbirea moralităţii societăţii.

În lucrarea „What the Bible Says: Ten Reason Why You Should Get Involved in tre Fight Against Pornography” Dr. Jery Kirk consideră că „pornografia distruge chipul lui Dumnezeu din oameni, creează dependenţă, este împotriva credinţei creştine, se opune sexualităţii. Pornografia susţine că satisfacţia sexuală se poate obţine şi fără dragoste plină de atenţie, relaţiile sexuale pot avea loc şi fără asumarea responsabilităţii.” În percepţia revistelor, precum Playboy, Hustler, Penthouse, femeile sunt „animale favorite”, „animale mici şi drăguţe”, „iepuraşi” „tovarăşi de joacă”, reprezentându-le ca pe nişte obiecte de joacă. Anumite imagini pornografice pun accent pe trupul exponentului, faţa nefiind arătată, subestimându-se faptul că şi femeile sunt fiinţe umane, ce au gânduri şi sentimente. Femeile prezentate în filmele pornografice au un mental masculinizat, propria personalitate nu prezintă valoare, ci doar trupul ei. Imagini în care femeia este violată, încercând să scape în prima fază, ajunge în final să-i placă, acest lucru dezvoltă comportamentul violent la bărbaţi. Abuzurile fizice, psihice, crimele pot fi unele din efectele cele mai crunte ale expunerii în mod repetat la pornografie, confundând realitatea cu imaginarul. Cu toate acestea, efectul imediat şi de lungă durată asupra oricărui consumator de pornografie este acela de nonvaloare al femeii, efect extins asupra tuturor femeilor cu care individul a venit în contact, se află în legătură sau va fi.

Lumea pornografiei oferă oamenilor posibilitatea de a întreţine raporturi sexuale cu persoane străine, pe care abia le-au cunoscut, creând ideea că poţi avea o relaţie intimă cu o altă persoană oricând, oriunde, oricum, fără nici o consecinţă. Falsa impresie creată transformă femeia în obiect sexual, perceput astfel de bărbatul consumator de pornografie. Lipsa de valoare poate fi percepţia proprie a femeii, fiind ea însăşi un film pornografic în acţiune prin ţinuta adoptată atât vestimentar, cât şi verbal, comportamental. Vorbind de un material pornografic, vorbim de o mentalitate exprimată în imagini, dar şi de actori, aplicanţi ai ideii. Fără o implicare duală acest tip de material ar fi un nonsens.

Privind doar prin prisma feministă am putea cădea în capcana blamării în exces a laturii masculine dominată de pofte erotice, totuşi fiecare individ a fost creat cu necesitatea exprimării sexuale. Diferenţa între etapa de creaţie a omului şi materialele pornografice, este că Dumnezeu a creat relaţia sexuală doar în cadrul căsătoriei, materialele pornografice vând un drog sexual aplicabil numai în afara limitei impuse de divinitate.

Indiferent de promisiunile lumii pornografice, gustul consumului e la fel ca în cazul oricărei alte dependenţe, interesant la început, ucigător la final.

de Andreea Crăciun, Timea Kovacs, Marius Ivonici, Iulia Tuns