Eram copil, sau cel puţin mai tânăr când mergeam cu colindul. Acum m-am cam lăsat şi parcă îmi pare rău. Atunci era un frig năpraznic, nu prea conta asta. După programul de seara de la Biserică,mergeam pe la case. Îi cunoşteam pe toţi cei pe care voiam să îi colindăm, la unii chiar ne doream să ajungem. Aveam o metodă discutabilă. Ne furişam sub geam şi începeam să cântăm. Cât ne ţinea gura. Urlam. Speram ca în balamucul nostru gazda să se trezească şi să ne primească în case.
Cel colindat venea, ne deschidea uşa, îşi cerea scuze că a adormit aşteptându-ne, ne servea cu multe, prea multe mâncăruri, ne mulţumea că nu l-am ocolit şi noi plecam la altcineva.
Imaginea mea despre Crăciun a căpătat un contur clar, atunci când am colindat la geamul unei familii care doream să ne deschidă. Am colindat încă odată, doar, doar se va trezi. Stupoare. Întunericul din cameră refuza să fie străpuns de lumină. Chiar colindasem în şoaptă? Ştiam sigur că sunt acasă. Maşina era în curte, nu erau urme pe zăpadă...dar totuşi, becul rămânea stins. Ne-am luat şi ne-am dus la altă casă.
Poate că dintr-o astfel de întâmplare s-a născut şi colindul „Deschide uşa creştine”, nu ştiu, presupun doar, însă mai clar îmi este că aceasta e o imagine actuală a Naşterii Domnului. Penibil trebuie să fii să nu primeşti colindătorii...chiar ce motive ai avea? Nu cred că aveau motive. N-aveau niciun interes. Cum se spune...”îi durea nicăieri”. Nu-i aşa că la fel arăta lumea şi când s-a născut Cristos? Dumnezeu Însuşi a venit şi oamenilor nu le-a păsat. Deloc. La fel stau lucrurile şi acum. Indiferenţa s-a aşezat la noi în casă confortabil. Nu ne mai pasă. Nici măcar de Dumnezeu.
O viaţă în care singuri ne suntem stăpâni. Avem o agendă de urmat, avem un moft de îndeplinit, orice, numai că Dumnezeu nu mai încape în agenda noastră.
Aşa arăta Crăciunul şi acum două mii de ani. Cristos a venit şi oamenilor nu le-a păsat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu