Vi s-a întâmplat vreodată să vă fie greu să renunţaţi la ceva anume ? Să credeţi că toate lucrurile vi se cuvin, şi că tot ce se întâmplă în lumea aceasta se află pe făgaşul normal, atâta timp cât voi nu sunteţi afectaţi cu nimic ? Aflăm de la televizor tot felul de ştiri macabre. Iarăşi o bombă în Irak, din nou un kamikaze îmtr-un autobuz plin cu copii, şi trecem nepăsător pe lângă evenimente deoarece nu ne afectează cu nimic.
Aflăm ştiri despre creştini care au renunţat la tot, pentru Dumnezeu. Despre misionari care trăiesc în condiţii greu de acceptat, despre oameni care iubesc cu adevărat, despre oameni care se ţin în totul totului tot de Dumnezeu. Câţi dintre noi fac aşa ? Câţi dintre noi suntem în stare să renunţăm la tot pentru El ?...Nu ştiu...dar cu siguranţă...
Scriu aceste rânduri puţin dezamăgit de mine, deoarece mai am mult de lucru. Mai am multe lucruri la care să renunţ, mai am multe lucruri pe care trebuie să le pun în ordine. În urmă cu puţin timp am fost la o conferinţă în care subiectul principal era ucenicia. Am ajuns destul de târziu la locul de cazare...
Şi cum am ajuns au început nemulţumirile, cârtirile, au început să iasă la iveală aşa de uşor lucrurile pe care punem noi accent. Lucrurile din lumea asta, lucrurile materiale, lucrurile care se văd şi nu au nici o importanţă, lucrurile care vor trece şi din care o să se aleagă doar praful şi cenuşa. AICI O SĂ STĂM? 3 zile în cocina asta? Îmi pare rău…Poate nu ştiţi cine sunt eu? Fără baie în cameră ? Da cine poate sta în asemena condiţii ? Avem dreptul şi noi la puţină comoditate.
Cârtitorii...şi-au intrat în roluri. Şi culmea...eram şi eu printre ei. Oamenii mereu nemulţumiţi de starea lucrurilor. Oameni care îşi manifestă refulările deşi toată viaţa lor au fost pe mucles. De ce la cabană de lemn şi nu la vilă? De ce Coca Cola şi nu Coca Cola Light? De ce Pepsi şi nu Pepsi Twist? De ce blugi şi nu costum? De ce fanfară şi nu tobe? De ce programul e aşa de lung? De ce predica e aşa de lungă? De ce trebuie să stau până la 4 vinerea la şcoală? De ce trebuie să le fac eu toate? Da pe ăla nu-l vede că are părul lung? Da numai eu sunt pe lumea asta? Da de ce a trebuit să renunţ eu la confortul meu de acasă şi să vin tocmai până aici, la 400 km distanţă ? Tot felul de întrebări fără nici un rost. Meditând puţin la ceea ce am făcut am realizat că noi oamenii punem prea mult accent pe lucrurile materiale. Ne este foarte greu să renunţăm la comodiatatea de acasă, ne este foarte greu să ne părăsim prietenii noştrii, părinţii noştrii, casele noastre, patul nostru, obiceiurile noastre. Cu alte cuvinte ne este greu să renunţăm la lume. Noi ca şi creştini trebuie să urâm lumea (şi aici nu mă refer la oameni). De fapt şi ura tot dragoste este. Numai că e cu minus în faţă. Trebuie să fim în stare să renunţăm la lucrurile materiale şi să punem accent pe sufletul nostru. Pe comoara cea mai de preţ. Pe floarea de colţ numită suflet. De ce ne interesează mai mult viaţa aceasta ? Noi nu am fost chemaţi să ne interesăm mai mult de această viaţă ce din contră. Suntem chemaţi la viaţă veşnică şi pentru a o dobândi trebuie să o pierdem pe aceasta de aici din lume. Trebuie să renunţăm la comoditate, la pierdere de vreme, trebuie să căutăm prezenţa Lui indiferent de condiţii. Indiferent dacă suntem într-o vilă, sau într-o cabană de lemn. Indiferent dacă suntem în România sau oriunde altundeva. Trebuie să Il mărturisim pe El. Trebuie să facem voia Lui. Şi cu siguranţă El vrea să fim în stare să renunţăm la orice pentru viaţa veşnică, şi nu să cârtim veşnic.
A te interesa de lumea aceasta înseamnă a aranja scaunele pe Titanic conştient fiind că peste cinci minute vaporul va fii la 3 km adâncime. A te interesa de viaţa viitoare însemnă a trăi o veşnicie cu ISUS. Ce alegem ? Ce ar folosi unui om să câştige lumea, dacă şi-ar pierde sufletul ?
Vreau să închei cu un titlu dintr-o predică ce aparţine fratelui Vladimir Pustan: “Dragostea de lume, cu un sărut mai aproape de moarte!”
Aflăm ştiri despre creştini care au renunţat la tot, pentru Dumnezeu. Despre misionari care trăiesc în condiţii greu de acceptat, despre oameni care iubesc cu adevărat, despre oameni care se ţin în totul totului tot de Dumnezeu. Câţi dintre noi fac aşa ? Câţi dintre noi suntem în stare să renunţăm la tot pentru El ?...Nu ştiu...dar cu siguranţă...
Scriu aceste rânduri puţin dezamăgit de mine, deoarece mai am mult de lucru. Mai am multe lucruri la care să renunţ, mai am multe lucruri pe care trebuie să le pun în ordine. În urmă cu puţin timp am fost la o conferinţă în care subiectul principal era ucenicia. Am ajuns destul de târziu la locul de cazare...
Şi cum am ajuns au început nemulţumirile, cârtirile, au început să iasă la iveală aşa de uşor lucrurile pe care punem noi accent. Lucrurile din lumea asta, lucrurile materiale, lucrurile care se văd şi nu au nici o importanţă, lucrurile care vor trece şi din care o să se aleagă doar praful şi cenuşa. AICI O SĂ STĂM? 3 zile în cocina asta? Îmi pare rău…Poate nu ştiţi cine sunt eu? Fără baie în cameră ? Da cine poate sta în asemena condiţii ? Avem dreptul şi noi la puţină comoditate.
Cârtitorii...şi-au intrat în roluri. Şi culmea...eram şi eu printre ei. Oamenii mereu nemulţumiţi de starea lucrurilor. Oameni care îşi manifestă refulările deşi toată viaţa lor au fost pe mucles. De ce la cabană de lemn şi nu la vilă? De ce Coca Cola şi nu Coca Cola Light? De ce Pepsi şi nu Pepsi Twist? De ce blugi şi nu costum? De ce fanfară şi nu tobe? De ce programul e aşa de lung? De ce predica e aşa de lungă? De ce trebuie să stau până la 4 vinerea la şcoală? De ce trebuie să le fac eu toate? Da pe ăla nu-l vede că are părul lung? Da numai eu sunt pe lumea asta? Da de ce a trebuit să renunţ eu la confortul meu de acasă şi să vin tocmai până aici, la 400 km distanţă ? Tot felul de întrebări fără nici un rost. Meditând puţin la ceea ce am făcut am realizat că noi oamenii punem prea mult accent pe lucrurile materiale. Ne este foarte greu să renunţăm la comodiatatea de acasă, ne este foarte greu să ne părăsim prietenii noştrii, părinţii noştrii, casele noastre, patul nostru, obiceiurile noastre. Cu alte cuvinte ne este greu să renunţăm la lume. Noi ca şi creştini trebuie să urâm lumea (şi aici nu mă refer la oameni). De fapt şi ura tot dragoste este. Numai că e cu minus în faţă. Trebuie să fim în stare să renunţăm la lucrurile materiale şi să punem accent pe sufletul nostru. Pe comoara cea mai de preţ. Pe floarea de colţ numită suflet. De ce ne interesează mai mult viaţa aceasta ? Noi nu am fost chemaţi să ne interesăm mai mult de această viaţă ce din contră. Suntem chemaţi la viaţă veşnică şi pentru a o dobândi trebuie să o pierdem pe aceasta de aici din lume. Trebuie să renunţăm la comoditate, la pierdere de vreme, trebuie să căutăm prezenţa Lui indiferent de condiţii. Indiferent dacă suntem într-o vilă, sau într-o cabană de lemn. Indiferent dacă suntem în România sau oriunde altundeva. Trebuie să Il mărturisim pe El. Trebuie să facem voia Lui. Şi cu siguranţă El vrea să fim în stare să renunţăm la orice pentru viaţa veşnică, şi nu să cârtim veşnic.
A te interesa de lumea aceasta înseamnă a aranja scaunele pe Titanic conştient fiind că peste cinci minute vaporul va fii la 3 km adâncime. A te interesa de viaţa viitoare însemnă a trăi o veşnicie cu ISUS. Ce alegem ? Ce ar folosi unui om să câştige lumea, dacă şi-ar pierde sufletul ?
Vreau să închei cu un titlu dintr-o predică ce aparţine fratelui Vladimir Pustan: “Dragostea de lume, cu un sărut mai aproape de moarte!”
de Răzvan Petrică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu