Cel mai bun prieten al omului...PROSTIA

Cu speranţa că nu voi supăra pe nimeni, sau cel puţin nu pe unii dintre apropiaţii mei, vreau să scriu căteva rânduri despre un lucru din ce în ce mai întâlnit în zilele în care trăim...prostia
Un cuvânt pe care nici nu ar trebui să îl rostim. Cui îi place să fie catalogat drept prost? Cui îi place să i se spună că tot ceea ce face nu este bun de nimic cu alte cuvinte este o prostie ? Vă spun eu....nimănui. Ba din contră. Am vrea să fim lăudaţi la tot pasul, am vrea să fim puşi undeva cât mai sus, dacă s-ar putea în arhivele Statului, am vrea să se vorbească despre noi ca despre nişte oameni care au făcut doar bine. Dar cu siguranţă nu este aşa. Pentru că lumea în care trăim este definită prin prostie. Vedem la tot pasul oameni care aleargă disperaţi spre mamona. Oameni pentru care singurul ţel este să mai înşele pe cineva, să mai facă un ban în plus indiferent în ce mod, vedem la tot pasul oameni care neagă existenţa lui Dumnezeu, oameni pentru care speranţa înseamnă 10 RON în plus. Prostia este definită ca fiind starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură, starea omului prost; faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare. Dar oare să existe oameni proşti? Oricât aş vrea să răspund negativ…nu pot. Şi nu încerc să mă exclud.
Câţi dintre noi săvârşesc fapte lipsite de importanţă? Câţi dintre oameni Îl neglijează pe Dumnezeu ? Câţi dintre oameni uită de Dumnezeu ? Câţi dintre oameni consideră că tot ce se întâmplă este din cauza meritului lor ? Mulţi. Aş îndrăzni să spun chiar foarte mulţi. Asta este prostia. Prostia este setea de putere, foamea de bani, seriozitatea afectată, licenţa fără bacalaureat, este parfumul peste transpiraţie, vorba fără faptă, râsul fără rost, înţepenirea în şabloane, încăpăţânarea care nu trebuie confundată cu perseverenţa. Cred că proştii sunt cei ce fac tot felul de afirmaţii gen : penticostalii şi baptiţii sunt sectanţi, ortodocşii şi catolicii sunt nemântuiţi, tinerii din biserici sunt varză, sau pe spate, vorba românului, noi suntem cei mai importanţi. Iată semne ale unei boli numită prostie, ce trebuie tratată urgent dacă nu vrem să devenim un popor creştin doar cu numele.( dacă nu suntem deja). Dar treziţi-vă pentru numele lui Dumnezeu.
Prostia este tot ce nu este Dumnezeu. Este deşetăciunea deşertăciunilor, după cum bine zicea Eclesiatul. Este alergarea spre păcat cu ochii şi cu inima larg deschisă. Este agăţarea disperată de orice altceva. Este iubirea egoistă. Este iubirea doar pentru lumea aceasta.
Nu ne rămâne decât un lucru. Să omorâm toate mădularele prostiei. Să trăim numai pentru Dumnezeu. Până atunci: Doamne iartă-ne, că nu ştim ce facem!

de Razvan Petrica

Cristos a inviat!

Isus ne-a lăsat porunca de a ne aminti de moartea Sa când ne adunăm împreună la închinare. Nu a fost însă necesar să ne amintim de Duminica Floriilor nici de Paşte. “Să faceti lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Este evident că nu a dorit să uităm ce s-a întâmplat pe Calvar.
Dumnezeul răstgnit a format o punte între sentimentele pe care ni le creează această lume de o imperfecţiune şi indiferenţă crude şi nevoia noastră umană de a simţi că El este prezent.
Crucea ne explică adevăruri profunde care, dacă nu ar exista ea, nu ar avea niciun sens. Crucea aduce speranţă în clipa când am pierdut orice speranţă.
Poate că ar fi fost interesant ca un scriitor talentat ca Milton sau Dante să fi redat scena care trebuie să fii avut loc în iad în ziua în care a murit Isus. Cu siguranţă s-a dezlănţuit o adevărată petrecere în infern. Şarpele din Genesa zdrobise călcâiul lui Dumnezeu, balaurul din Apocalipsa înghiţise, în sfârşit, Pruncul. Fiul lui Dumnezeu trimis pe pământ într-o operaţiune de salvare, sfârşise atârnat pe cruce. O victorie diabolică!
Dar de scurtă durată! Prin cea mai ironic răsturnare de situaţie a istoriei, ceea ce a reprezentat pentru Satan biruinţa răului a reprezentat pentru Dumnezeu biruinţa binelui. Moartea lui Isus pe cruce a unit cele două margini ale prăpastiei dintre un Dumnezeu perfect şi o omenire pervertită. În ziua pe care noi o numim Vinerea Mare, Dumnezeu a învins păcatul, a înfrânt moartea, a triumfat asupra lui Satan şi i-a luat pe ai Săi înapoi. În acel act de transformare, Dumnezeu a făcut din cel mai monstrous act al istoriei, ce mai mare victorie. Nu e de mirare de aceea, că simbolul nu a dispărut până astăzi, nu e de mirare că Isus ne-a poruncit să nu uităm niciodată.
Datorită crucii avem speranţă. Prin rănile Robului lui Dumnezeu suntem tămăduiţi, ne spune Isaia. Dacă Dumnezeu poate smulge acest triumf din ghearele unei înfrângeri aparente şi poate găsi putere într-un moment de aparentă slăbiciune, ce n-ar putea face Dumnezeu cu eşecurile şi greutăţile aparente din viaţa mea?
Nici măcar uciderea Fiului lui Dumnezeu nu poate pune capăt relaţiei dintre Dumnezeu şi fiinţele umane. În alchimia răscumpărării, cea mai odioasă crimă devine puterea noastră de vindecare.
Vindecătorul rănit de moarte se întoarce de Paşte, ziua care ne reprezintă dinainte un crâmpei din ceea ce va fi istoria din perspective eternităţii, când toate cicatricile, toate rănile, toate dezamăgirile vor apărea într-o altă lumină. Credinţa noastră începe acolo unde părea că se sfârşeşte. Între cruce şi mormântul gol stăruie unica făgăduinţă din istorie: speranţă pentru lume şi speranţă pentru fiecare dintre noi cei care trăim în ea.
E vineri, dar vine duminică.
Tony Campolo un predicator american care are o predica celebra cu titlul de mai sus pune în antiteză imaginea lumii din ziua de vineri, când forţele răului au învins, când toţi prietenii şi ucenicii au fugit speriaţi, când Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce – cu cea din duminica de Paşte. Ucenicii care au trăit ambele zile şi vinerea şi duminica, nu s-au mai îndoit niciodată de Dumnezeu. Au învăţat că atunci când Dumnezeu pare mai departe ca oricând, poate fi mai aproape ca niciodată; când Dumnezeu pare cel mai lipsit de putere, este cel mai puternic; când Dumnezeu pare mort, El revine la viaţă. Au învăţat să nu Îl mai excludă niciodată pe Dumnezeu din calculele lor.
Campolo sare peste o zi din predica lui. Două zile au fost înscrise în calendarul bisericii cu roşu: Vinerea Mare şi Duminica Mare, şi totuşi într-un sens foarte real noi trăim Sâmbăta, ziua fără nume. Ceea ce ucenicii au experimentat la scară mică – trei zile de durere pentru un om care murise pe cruce – trăim noi acum la scară cosmic. Istoria omenirii continuă să se desfăşoare între promisiune şi împlinire. Putem crede că Dumnezeu e în stare să facă ceva bun într-o lume în care există durere? E sâmbătă pe planeta noastră, dar va veni Duminica vreodată?
Vinerea întunecată a Golgotei poate fi numită Mare, doar în virtutea a ceea ce s-a întâmplat în Duminica de Paşte, o zi care ne dă o cheie năucitoare pentru a descifra marea enigmă a universului. Paştele a deschis o falie în universul care alunecă în jos, pecetluind promisiunea că într-o zi Dumnezeu va arăta minunea Paştelui la scară cosmică.
Să ţinem minte că, în acest grandios spectacol cosmic, timpul pe care noi îl trăim este sâmbăta.

Mână de la mână să zidim împreună

10 case vor fi construite în 5 săptămâni pentru 10 dintre familiile care locuiesc în condiţii inumane în blocurile de pe strada Voltaire, din cartierul Velenţa, Oradea.


Începând de luna viitoare, datorită celor de la Habitat pentru Umanitate şi cu ajutorul a sute de voluntari din ţară şi străinătate, vieţile acestor familii se vor schimba în bine. Prin construirea caselor, familiile vor avea o locuinţă decentă şi curată în care vor putea duce o viaţă mai bună pentru ei şi copiii lor.
Habitat pentru Umanitate Beiuş este o organizaţie creştin-ecumenică, non-profit, înfiinţată în România în anul 1996. Scopul lor este de a îmbunătăţi condiţiile de locuit a locuitorilor din Beiuş si împrejurimi. Ei doresc să facă din locuirea în condiţii decente o problemă de conştiinţă şi acţiune. Anul acesta, în perioada 5 mai - 5 iunie, cei de la Habitat vin şi la Oradea, unde vor găzdui cel mai mare eveniment de voluntariat din ţară. Cu ocazia acestui eveniment, timp de 5 săptămâni pe şantier se vor afla, ca voluntari, oameni de orice confesiune, statut social sau vârstă. Ei vor construi alături de familiile aflate în nevoie, ajutându-i să clădească un viitor mai bun pentru copiii lor.
Oamenii pentru care construiesc cei de la Habitat sunt de obicei familii cu venituri reduse, care datorită situaţiei economice nu-şi permit să îşi cumpere un teren sau să îşi construiască o casă nouă. Situaţia celor de pe strada Voltaire este însă mult mai dificilă. Ei locuiesc în blocuri reci, cu holuri strâmte, balustrade ruginite şi pereţi plini de igrasie. Majoritatea apartamentelor nu au încălzire sau energie electrică şi, în unele cazuri, într-un spaţiu de 40 de metri pătraţi locuiesc până la 3 familii. Casele ce vor fi construite sunt de tip duplex, iar familiile trebuie să le plătească în rate mici, timp de 20 de ani.
Despre situaţia celor de pe strada Voltaire am discutat cu unul dintre voluntarii de la „Casa Păcii” din SUA. Chris Fontanesi lucrează pentru Habitat şi a fost trimis ca voluntar în România. Iată ce ne spune el: ”acolo este un dezastru, nu am mai văzut aşa ceva niciodată în viaţa mea.” Din experienţa lui ca voluntar, Chris a înţeles sentimentele oamenilor aflaţi într-o astfel de situaţie: ”e ruşinos pentru ei, pentru că nimeni nu vrea să aibă un copil care să nu se poată spăla şi care să fie nevoit să se spele la izvor sau o casă fără acoperiş şi să plouă înăuntru”.
Cei care vor să dea o mână de ajutor nu trebuie să fie experţi în construcţii ci doar să aibă dragoste şi voinţa de a-şi ajuta aproapele. Mai mult de trei sferturi din cei care vin ca voluntari nu au mai lucrat în constructii , dar sistemul celor de la Habitat este unul simplu de aplicat. Întrebat care ar fi cel mai important lucru cu privire la acest eveniment, Chris a răspuns:” Să veniţi şi voi, să fiţi voluntari!”.

de Camelia Porut

Descarca pliant de admitere 2008

Descarca pliant de admitere 2008

Suntem mai aproape de moarte

Vi s-a întâmplat vreodată să vă fie greu să renunţaţi la ceva anume ? Să credeţi că toate lucrurile vi se cuvin, şi că tot ce se întâmplă în lumea aceasta se află pe făgaşul normal, atâta timp cât voi nu sunteţi afectaţi cu nimic ? Aflăm de la televizor tot felul de ştiri macabre. Iarăşi o bombă în Irak, din nou un kamikaze îmtr-un autobuz plin cu copii, şi trecem nepăsător pe lângă evenimente deoarece nu ne afectează cu nimic.
Aflăm ştiri despre creştini care au renunţat la tot, pentru Dumnezeu. Despre misionari care trăiesc în condiţii greu de acceptat, despre oameni care iubesc cu adevărat, despre oameni care se ţin în totul totului tot de Dumnezeu. Câţi dintre noi fac aşa ? Câţi dintre noi suntem în stare să renunţăm la tot pentru El ?...Nu ştiu...dar cu siguranţă...
Scriu aceste rânduri puţin dezamăgit de mine, deoarece mai am mult de lucru. Mai am multe lucruri la care să renunţ, mai am multe lucruri pe care trebuie să le pun în ordine. În urmă cu puţin timp am fost la o conferinţă în care subiectul principal era ucenicia. Am ajuns destul de târziu la locul de cazare...
Şi cum am ajuns au început nemulţumirile, cârtirile, au început să iasă la iveală aşa de uşor lucrurile pe care punem noi accent. Lucrurile din lumea asta, lucrurile materiale, lucrurile care se văd şi nu au nici o importanţă, lucrurile care vor trece şi din care o să se aleagă doar praful şi cenuşa. AICI O SĂ STĂM? 3 zile în cocina asta? Îmi pare rău…Poate nu ştiţi cine sunt eu? Fără baie în cameră ? Da cine poate sta în asemena condiţii ? Avem dreptul şi noi la puţină comoditate.
Cârtitorii...şi-au intrat în roluri. Şi culmea...eram şi eu printre ei. Oamenii mereu nemulţumiţi de starea lucrurilor. Oameni care îşi manifestă refulările deşi toată viaţa lor au fost pe mucles. De ce la cabană de lemn şi nu la vilă? De ce Coca Cola şi nu Coca Cola Light? De ce Pepsi şi nu Pepsi Twist? De ce blugi şi nu costum? De ce fanfară şi nu tobe? De ce programul e aşa de lung? De ce predica e aşa de lungă? De ce trebuie să stau până la 4 vinerea la şcoală? De ce trebuie să le fac eu toate? Da pe ăla nu-l vede că are părul lung? Da numai eu sunt pe lumea asta? Da de ce a trebuit să renunţ eu la confortul meu de acasă şi să vin tocmai până aici, la 400 km distanţă ? Tot felul de întrebări fără nici un rost. Meditând puţin la ceea ce am făcut am realizat că noi oamenii punem prea mult accent pe lucrurile materiale. Ne este foarte greu să renunţăm la comodiatatea de acasă, ne este foarte greu să ne părăsim prietenii noştrii, părinţii noştrii, casele noastre, patul nostru, obiceiurile noastre. Cu alte cuvinte ne este greu să renunţăm la lume. Noi ca şi creştini trebuie să urâm lumea (şi aici nu mă refer la oameni). De fapt şi ura tot dragoste este. Numai că e cu minus în faţă. Trebuie să fim în stare să renunţăm la lucrurile materiale şi să punem accent pe sufletul nostru. Pe comoara cea mai de preţ. Pe floarea de colţ numită suflet. De ce ne interesează mai mult viaţa aceasta ? Noi nu am fost chemaţi să ne interesăm mai mult de această viaţă ce din contră. Suntem chemaţi la viaţă veşnică şi pentru a o dobândi trebuie să o pierdem pe aceasta de aici din lume. Trebuie să renunţăm la comoditate, la pierdere de vreme, trebuie să căutăm prezenţa Lui indiferent de condiţii. Indiferent dacă suntem într-o vilă, sau într-o cabană de lemn. Indiferent dacă suntem în România sau oriunde altundeva. Trebuie să Il mărturisim pe El. Trebuie să facem voia Lui. Şi cu siguranţă El vrea să fim în stare să renunţăm la orice pentru viaţa veşnică, şi nu să cârtim veşnic.
A te interesa de lumea aceasta înseamnă a aranja scaunele pe Titanic conştient fiind că peste cinci minute vaporul va fii la 3 km adâncime. A te interesa de viaţa viitoare însemnă a trăi o veşnicie cu ISUS. Ce alegem ? Ce ar folosi unui om să câştige lumea, dacă şi-ar pierde sufletul ?
Vreau să închei cu un titlu dintr-o predică ce aparţine fratelui Vladimir Pustan: “Dragostea de lume, cu un sărut mai aproape de moarte!”

de Răzvan Petrică

In perioada 17-24 aprilie, studentii din anul II de la Colegiul Biblic Est European sectia teologie , vor participa la un proiect de asistenta sociala in Medgidia. Studentii vor colabora cu Fundatia Porti Deschise care este o fundatie de caritate infiinta de Hardi si Beti Kubassek. Aceasta fundatie impreuna cu primaria si cu autoritatile locale lupta impotriva abandonului scolar. Participarea studentilor va consta in implicarea lor cu copii tigani si turci prin tot felul de activitati cum sunt: tenis, teatru, muzica, pantomime, craft, curatenie, activitati spirituale, etc. De asemenea ei vor participa si la programe de evanghelizare, rugaciune cu femeile, sedinte cu mamele si rugaciune cu echipa.

Maretul har

Programul tinerilor a luat sfârşit. Unii tineri pleacă grăbiţi, unii rămân să mai vorbească cu prietenii... , fetele din grup aranjează cântările în caiete, băieţii îşi strâng instrumentele, iar eu aranjez puţin cablurile microfoanelor. Era o seară obişnuită... la fel ca oricare alta... dar, nu după mult timp, vine la mine un tânăr:
- Salut! Îmi permiţi să îţi pun o întrebare?
- Salut! Bineînţeles.
- În seara aceasta aţi cântat cântarea „Măreţul har...”. Îmi poţi explica te rog ce înseamnă „măreţul har”?
Numele acestui tânăr este Alin. A mai fost de câteva ori la întâlnirile noastre de tineret. Nu cunoştea pe nimeni. Prima dată a venit din curiozitate. I-a plăcut şi a continuat să vină. A crescut într-o familie de creştini ortodocşi, dar nu a fost de prea multe ori într-o biserică. Iar acum, avea o întrebare... una simplă ar zice unii pocăiţi. Pe moment, m-am blocat şi nu ştiam ce să-i spun, cum să-i spun... . Dar mai apoi, am încercat să îi răspund clar şi cât mai simplu.
Sunt unele cuvinte cu care ne obişnuim şi le folosim, de multe ori însă, fără să ştim să le definim. Probabil, cuvântul „har”, ar fi pe primul loc într-un top al cuvintelor cel mai des folosite de către pocăiţi. Rareori mă aflu într-o biserică fără să aud acest cuvânt.
Oamenii vorbesc despre har, dar, de obicei, ştiu în foarte mică măsură ce este harul. Harul înseamnă îndurare, favoare nemeritată. Să ne închipuim că un om de afaceri se duce la un bancher să împrumute o anumită sumă de bani, pentru 2-3 luni. Dacă omul este în stare să-i plătească, bancherul îi va împrumuta poate banii, cu condiţia să-i aducă un girant, care să semneze poliţa împreună cu el. Dacă, după expirarea celor 2-3 luni, datornicul nu-i înapoiază capitalul şi dobânda la data fixată, i se acorda trei zile de graţie, după care i se vor vinde lucrurile şi va fi dat afară din casă. Acesta nu este har, ci un exemplu al felului în care înţelege omul harul. Harul îl eliberează pe om nu numai de plata dobânzii, dar şi a capitalului. Aşa cum spuneam, harul înseamnă îndurare, favoare nemeritată. Cuvântul „măreţ” se referă la ceva excepţional, maiestuos. Prin urmare, „măreţul har” ar fi o favoare nemeritată, excepţională.
Pentru mine, ceea ce am şi ceea ce primesc în fiecare zi, fără să cer şi fără să merit, este un har. Este un har că mă trezesc dimineaţa şi mă pot ridica din pat, fiind sănătos... este un har faptul că mai pot respira aerul, pe care nu îl cer; este ceva normal să respir, nu-i aşa?!? Este un har că am ce să mănânc, cu ce să mă îmbrac... că trăiesc pe acest pământ. Cum este posibil acest lucru? Cine mi-ar da ceva fără să cer, fără să merit, fără să pot plăti ceea ce mi se oferă?
Dragostea omului este limitată şi se reduce la o dragoste egoistă pentru ceilalţi oameni. Dar, cum ar fi dacă te-ar iubi cineva a cărui dragoste pentru tine să nu fie influenţată de ceea ce ai făcut vreodată, faci acum sau vei face în viitor, cineva a cărui dragoste nu poate slăbi sau nu se poate schimba? Cu alte cuvinte cum ar fi dacă te-ar iubi cineva cu o dragoste necondiţionată? Există o astfel de dragoste! Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, pentru lumea întreagă este necondiţionată. Această dragoste a lui Dumnezeu este măreţul har. El a ales să te iubească şi orice s-ar întâmpla, dragostea lui pentru tine nu se va micşora şi nici nu se va schimba. Deşi nu merităm, El ne iubeşte şi ne oferă în fiecare zi „doza” de oxigen, hrana necesară, sănătate, etc. Nu este acesta un lucru minunat? Înţelegerea faptului că Dumnezeu te iubeşte îţi poate satisface nevoie ta fundamentală de stimă de sine. Gândeşte-te ce sentiment de autoapreciere ai avea dacă ai descoperi că eşti iubit şi îndrăgit ca cel mai bun prieten al unui preşedinte sau rege. Dar, minunea minunilor, tu eşti iubit şi îndrăgit de Regele Regilor şi Domnul Domnilor, de Creatorul tuturor lucrurilor.
Dragostea, prin natura ei, nu poate rămâne pasivă, ci este activă, creativă şi milostivă. Acest măreţ har izvorăşte din însăşi inima lui Dumnezeu, însă canalul prin care se revarsă către oameni este Isus Cristos, Cel răstignit şi înviat. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, să moară. Ce ar putea face omul în aceste condiţii? Cum poate el să-i mulţumească lui Dumnezeu, Cel care are grijă de bunul mers al lucrurilor din viaţa lui? Ceea ce poate face omul este să-L accepte pe Isus ca Domn şi Mântuitor al vieţii lui şi să-I slujească. Bunătatea Domnului îl îndeamnă pe om să renunţe la modul lui de viaţă, în care Dumnezeu nu-Şi găseşte locul şi să accepte harul mântuirii pe care i-l oferă.
Măreţul har este dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru oameni. O dragoste care depăşeşte puterea de înţelegere a oricărei făpturi. Meritele noastre nu au nici o valoare. Îi datorăm totul Lui.

de Ionut Cuceuan