Voluntariat CBEE la Habitat pentru Umanitate

Click pe poza, ca sa vezi mai multe imagini de la voluntariatul CBEE.

Publicitate stradală

E târziu. E aproape ora 11 seara, abia acum am reuşit să ajung acasă. Azi am avut câteva drumuri prin oraş şi m-au pălit reclamele electorale. Toţi bursucii s-au afişat pe panouri imense şi se dau mari făcători de minuni. Ce n-am avut de când ne-am arătat pe lume, ne vor da ei, dacă facem greşeala să îi votăm. Slabe şanse.
În seara asta m-a adus un prieten acasă. Afară plouă. Când m-am dat jos din maşina lui în faţa blocului este veşnica albastră cabină telefonică. Are geamurile sparte. În seara asta am văzut că acest spaţiu devenise loc de cazare. Era parcat acolo un cărucior de invalizi având în el un om între două vârste, avea şi cârje lângă el. Cred că era paralizat la picioare. Presupun. Avea picioarele acoperite cu o plapumă, nu foarte jegoasă şi peste ea un nailon. Să nu îl plouă, să nu îi fie foarte frig.
M-a cuprins disperarea, tristeţea, neputinţa. Ştiu că autorităţile acestei ţări nu pot face nimic pentru astfel de oameni. Decât să ne ia taxe şi nouă şi lor. Ştiu un caz similar din perioada Crăciunului, un om care nu are unde să doarmă, locuieşte în trabant. Nimeni nu poate să facă nimic pentru el.
Ce să fac? Ce am făcut? Nimic. Sincer să fiu nici nu ştiam ce să fac. Unde să îl duc? Ce să îi spun? Am urcat sus. Aştept să vină dimineaţa. Eu voi dormi în pat, el în ploaie. Dimineaţă ne vom trezi poate amândoi. Eu îi voi mulţumi Domnului că am dormit bine, îmi voi bea cafeaua şi voi pleca la serviciu. El se va trezi cu mult înaintea mea, congelat, poate şi ud leoarcă şi nu ştiu de va găsi motive să mulţumească lui Dumnezeu.
Ce-ar face Isus în locul meu? Ce-ar fi făcut în locul meu? Într-un fel mă bucur că nu port brăţările acelea de plastic care îmi pun continuu această întrebare. Am avut un tricou, dar mi-a rămas mic. M-am îngrăşat, nu îl mai port şi poate că nu mă mai bântuie atât de mult această întrebare. Ce-ar fi făcut Isus dacă trecea prin Oradea şi l-ar fi întâlnit pe acest bătut de soartă?
Pe unii i-a vindecat. Pe alţii nu. Au mai rămas mulţi ologi în urma Lui. Ne-a dat nouă bisericii însă o menire. Oare ce facem noi ca şi comunitate creştină? Ca biserică botezată cu Duhul Sfânt, ca să folosesc frazeologia atât de dragă unor palavragii? Ieri am întâlnit o femeie căreia îi arsese casa în urmă cu câţiva ani. Dorea să vorbească cu careva dintre noi. Avea nevoie de cinci saci de ciment ca să îşi pună la loc pereţii de lut. Am întrebat-o dacă nu s-a dus la ceva biserică să ceară ajutor. Purta doliu. Mi-a spus că nu demult fetiţa ei a murit la 7 ani de meningită, iar pastorii au făcut figuri când să meargă să o îngroape. Era tare dezamăgită de biserică. Nu mai vrea nimic de la ei.
Ce-ai face tu cititorule? Ce-ai fi făcut tu în locul meu?
Îmi trec prin cap chestii ca societate civilă, acţiuni sociale, ajutorare. Mă gândesc la pocăiţii care candidează să prindă şi ei un os pe undeva pe la Consiliile Comunale, pe la Primărie. Ce ne promit ei? Nu mă interesează. Şi totuşi, noi ce facem? Noi ca şi creştini.

Creştinul şi loteria

În fiecare săptămână este câte o ştire despre sumele fabuloase care sunt puse în joc la loto. Ziariştii noştri nu uită să ne amintească marile câştiguri pe care unii le-au avut de-a lungul timpului, completând bileţelele de Loto.

Reclamele şi câştigurile anterioare sunt tentante. S-a câştigat frumos. Ar trebui să jucăm şi noi creştinii?

Ce este norocul?

Uitându-ne în DEX constatăm că există vreo trei sensuri în care este folosit acest cuvânt:

a. în sensul de soartă, ursită, destin favorabil în principiu;

b. în sensul de întâmplare neaşteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reuşita unei acţiuni, îndeplinirea unei dorinţe, şansă sau baftă;

c. precum şi stare sufletească sau situaţie în care omul se simte fericit; fericire, bine.

În contextul loteriei şi a jocurilor de noroc se mizează pe al doilea sens al cuvântului, cel de întâmplare neaşteptată sau de împrejurări favorabile. Mulţi români se gândesc din această perspectivă la noroc. Jocurile de noroc însă nu au fost inventate din dorinţa ca oamenii să aibă noroc, ci din dorinţa de a strânge anumite fonduri, de a face avere pe seama jucătorilor, tocmai datorită faptului că astfel de împrejurări favorabile sunt extrem de rare. Jocurile de noroc mizează pe dorinţa omului de a avea un câştig fără muncă şi fără să aştepte prea mult pentru realizarea lui.

Susţine Biblia o astfel de practică?

Sunt oameni care au găsit o justificare biblică pentru a juca făcând referire la practica tragerii la sorţ din Scriptură. La o analiză mai atentă a cuvântului lui Dumnezeu realizăm că lucrurile nu stau aşa. Trasul la sorţ nu era o expresie a hazardului. Pentru evrei trasul la sorţ era mijlocul de a determina voia lui Dumnezeu cu privire la anumite situaţii. Avem aici un contrast faţă de civilizaţiile păgâne unde norocul era întruchipat de o zeitate, zeiţa Fortuna la romani.

Trasul la sorţ în Biblie apare în principiu în două contexte: în cel al identificării voii lui Dumnezeu şi în cel al slujirii la Templu (planificarea slujirii la Templu era făcută prin tragere la sorţ, 1 Cronici 25, Luca 1:9). Vedem că încă de la începutul istoriei poporului Israel, Canaanaul a fost împărţit între seminţii prin tragere la sorţ. Această practică a eliminat totodată orice suspiciune de favoritism din partea lui Dumnezeu pentru a anumită seminţie. Prin tragere la sorţ au aflat cine păcătuise pe vremea lui Iosua. Tot prin tragere la sorţ a fost desemnat public primul împărat al lui Israel, Saul.

În Noul Testament această metodă de determinare a voii lui Dumnezeu este folosită în alegearea unui înlocuitor pentru Iuda Iscarioteanul, cel ce l-a vândut pe Isus. După această referinţă practica dispare în biserica creştină. De ce? Voia lui Dumnezeu nu se mai determina acum prin tragere la sorţ. Duhul lui Dumnezeu care a venit Rusalii, este cel ce ne călăuzeşte în tot adevărul. Nu mai avem nevoie să identificăm voia lui Dumnezeu prin tragere la sorţ, Duhul ne comunică această voie. Vedem astfel cazul din Fapte 13, când Duhul Sfânt a comunicat slujitorilor aflaţi în post şi rugăciune să pune deoparte pe Barnaba şi Saul pentru o lucrare specială. Duhul Sfânt a fost cel care l-a călăuzit ulterior pe Pavel în mod direct în călătoriile sale misionare.

Prin urmare, creştinul identifică voia lui Dumnezeu din Cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul Duhului Sfânt care ne-a născut din nou. Ţinând cont de aceste lucruri, nu avem niciun argument biblic în favoarea norocului sau a loteriei.

Pe de altă parte, în ce priveşte domeniul financiar al vieţii noastre, ştim că nu putem vorbi de noroc, ci de binecuvântare. Dumnezeu este cel ce ţine destinul nostru în mâna Sa şi ne dă tot ceea ce avem nevoie. Dacă avem ceva, avem pentru că Dumnezeu ne-a binecuvântat. Din această perspectivă noi suntem responsabili faţă de resursele pe care le-am primit. O bună administrare a acestor resurse poate aduce belşugul, însă o proastă administrare a lor va aduce întotdeauna sărăcia.

E păcat să joci la Loto?

Eu zic că e păcat să arunci atâţia bani pe fereastră cu speranţa că tu vei fi cel care va câştiga premiul pe care-l râvnesc cu toţii. A juca la loto este mai degrabă o expresie a unei proaste administrări a resurselor pe care ni le-a dat Dumnezeu. Din această perspectivă, cred că e un păcat să risipim banii pe care ni i-a dat Dumnezeu. Ca şi creştini, fiecare avem o responsabilitate faţă de resursele pe care ni le-a dat Dumnezeu. A cheltui banii la loto înseamnă a-i transmite lui Dumnezeu că încercăm noi prin mijloacele noastre să ne croim un viitor şi că nu suntem dispuşi să aşteptăm binecuvântarea lui.

Este atât de importantă atitudinea pe care o avem faţă de viaţă. Trebuie să recunoaştem că tot ce avem şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu, motiv pentru care avem o responsabilitate cu privire la administrarea acelor resurse. Un bun admninistrator este cel care strânge nu risipeşte. Jocul la loterie este mai degrabă un mijloc de a risipi resursele pe care ni le-a dat Dumnezeu.

Pe de altă parte, ceea ce îi transmitem noi lui Dumnezeu este că nu mai avem răbdare după El şi că am găsit o scurtătură, un mijloc de a ne îmbogăţi peste noapte cu un efort minim. Consider că o astfel de atitudine este greşită. De aceea aş vrea să îndemn pe toţi cei ce vor citi aceste gănduri să se încreadă în Dumnezeu şi El va lucra.

de profesor Laurenţiu Păşcuţi

Cel mai bun prieten al omului...PROSTIA

Cu speranţa că nu voi supăra pe nimeni, sau cel puţin nu pe unii dintre apropiaţii mei, vreau să scriu căteva rânduri despre un lucru din ce în ce mai întâlnit în zilele în care trăim...prostia
Un cuvânt pe care nici nu ar trebui să îl rostim. Cui îi place să fie catalogat drept prost? Cui îi place să i se spună că tot ceea ce face nu este bun de nimic cu alte cuvinte este o prostie ? Vă spun eu....nimănui. Ba din contră. Am vrea să fim lăudaţi la tot pasul, am vrea să fim puşi undeva cât mai sus, dacă s-ar putea în arhivele Statului, am vrea să se vorbească despre noi ca despre nişte oameni care au făcut doar bine. Dar cu siguranţă nu este aşa. Pentru că lumea în care trăim este definită prin prostie. Vedem la tot pasul oameni care aleargă disperaţi spre mamona. Oameni pentru care singurul ţel este să mai înşele pe cineva, să mai facă un ban în plus indiferent în ce mod, vedem la tot pasul oameni care neagă existenţa lui Dumnezeu, oameni pentru care speranţa înseamnă 10 RON în plus. Prostia este definită ca fiind starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură, starea omului prost; faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare. Dar oare să existe oameni proşti? Oricât aş vrea să răspund negativ…nu pot. Şi nu încerc să mă exclud.
Câţi dintre noi săvârşesc fapte lipsite de importanţă? Câţi dintre oameni Îl neglijează pe Dumnezeu ? Câţi dintre oameni uită de Dumnezeu ? Câţi dintre oameni consideră că tot ce se întâmplă este din cauza meritului lor ? Mulţi. Aş îndrăzni să spun chiar foarte mulţi. Asta este prostia. Prostia este setea de putere, foamea de bani, seriozitatea afectată, licenţa fără bacalaureat, este parfumul peste transpiraţie, vorba fără faptă, râsul fără rost, înţepenirea în şabloane, încăpăţânarea care nu trebuie confundată cu perseverenţa. Cred că proştii sunt cei ce fac tot felul de afirmaţii gen : penticostalii şi baptiţii sunt sectanţi, ortodocşii şi catolicii sunt nemântuiţi, tinerii din biserici sunt varză, sau pe spate, vorba românului, noi suntem cei mai importanţi. Iată semne ale unei boli numită prostie, ce trebuie tratată urgent dacă nu vrem să devenim un popor creştin doar cu numele.( dacă nu suntem deja). Dar treziţi-vă pentru numele lui Dumnezeu.
Prostia este tot ce nu este Dumnezeu. Este deşetăciunea deşertăciunilor, după cum bine zicea Eclesiatul. Este alergarea spre păcat cu ochii şi cu inima larg deschisă. Este agăţarea disperată de orice altceva. Este iubirea egoistă. Este iubirea doar pentru lumea aceasta.
Nu ne rămâne decât un lucru. Să omorâm toate mădularele prostiei. Să trăim numai pentru Dumnezeu. Până atunci: Doamne iartă-ne, că nu ştim ce facem!

de Razvan Petrica

Cristos a inviat!

Isus ne-a lăsat porunca de a ne aminti de moartea Sa când ne adunăm împreună la închinare. Nu a fost însă necesar să ne amintim de Duminica Floriilor nici de Paşte. “Să faceti lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Este evident că nu a dorit să uităm ce s-a întâmplat pe Calvar.
Dumnezeul răstgnit a format o punte între sentimentele pe care ni le creează această lume de o imperfecţiune şi indiferenţă crude şi nevoia noastră umană de a simţi că El este prezent.
Crucea ne explică adevăruri profunde care, dacă nu ar exista ea, nu ar avea niciun sens. Crucea aduce speranţă în clipa când am pierdut orice speranţă.
Poate că ar fi fost interesant ca un scriitor talentat ca Milton sau Dante să fi redat scena care trebuie să fii avut loc în iad în ziua în care a murit Isus. Cu siguranţă s-a dezlănţuit o adevărată petrecere în infern. Şarpele din Genesa zdrobise călcâiul lui Dumnezeu, balaurul din Apocalipsa înghiţise, în sfârşit, Pruncul. Fiul lui Dumnezeu trimis pe pământ într-o operaţiune de salvare, sfârşise atârnat pe cruce. O victorie diabolică!
Dar de scurtă durată! Prin cea mai ironic răsturnare de situaţie a istoriei, ceea ce a reprezentat pentru Satan biruinţa răului a reprezentat pentru Dumnezeu biruinţa binelui. Moartea lui Isus pe cruce a unit cele două margini ale prăpastiei dintre un Dumnezeu perfect şi o omenire pervertită. În ziua pe care noi o numim Vinerea Mare, Dumnezeu a învins păcatul, a înfrânt moartea, a triumfat asupra lui Satan şi i-a luat pe ai Săi înapoi. În acel act de transformare, Dumnezeu a făcut din cel mai monstrous act al istoriei, ce mai mare victorie. Nu e de mirare de aceea, că simbolul nu a dispărut până astăzi, nu e de mirare că Isus ne-a poruncit să nu uităm niciodată.
Datorită crucii avem speranţă. Prin rănile Robului lui Dumnezeu suntem tămăduiţi, ne spune Isaia. Dacă Dumnezeu poate smulge acest triumf din ghearele unei înfrângeri aparente şi poate găsi putere într-un moment de aparentă slăbiciune, ce n-ar putea face Dumnezeu cu eşecurile şi greutăţile aparente din viaţa mea?
Nici măcar uciderea Fiului lui Dumnezeu nu poate pune capăt relaţiei dintre Dumnezeu şi fiinţele umane. În alchimia răscumpărării, cea mai odioasă crimă devine puterea noastră de vindecare.
Vindecătorul rănit de moarte se întoarce de Paşte, ziua care ne reprezintă dinainte un crâmpei din ceea ce va fi istoria din perspective eternităţii, când toate cicatricile, toate rănile, toate dezamăgirile vor apărea într-o altă lumină. Credinţa noastră începe acolo unde părea că se sfârşeşte. Între cruce şi mormântul gol stăruie unica făgăduinţă din istorie: speranţă pentru lume şi speranţă pentru fiecare dintre noi cei care trăim în ea.
E vineri, dar vine duminică.
Tony Campolo un predicator american care are o predica celebra cu titlul de mai sus pune în antiteză imaginea lumii din ziua de vineri, când forţele răului au învins, când toţi prietenii şi ucenicii au fugit speriaţi, când Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce – cu cea din duminica de Paşte. Ucenicii care au trăit ambele zile şi vinerea şi duminica, nu s-au mai îndoit niciodată de Dumnezeu. Au învăţat că atunci când Dumnezeu pare mai departe ca oricând, poate fi mai aproape ca niciodată; când Dumnezeu pare cel mai lipsit de putere, este cel mai puternic; când Dumnezeu pare mort, El revine la viaţă. Au învăţat să nu Îl mai excludă niciodată pe Dumnezeu din calculele lor.
Campolo sare peste o zi din predica lui. Două zile au fost înscrise în calendarul bisericii cu roşu: Vinerea Mare şi Duminica Mare, şi totuşi într-un sens foarte real noi trăim Sâmbăta, ziua fără nume. Ceea ce ucenicii au experimentat la scară mică – trei zile de durere pentru un om care murise pe cruce – trăim noi acum la scară cosmic. Istoria omenirii continuă să se desfăşoare între promisiune şi împlinire. Putem crede că Dumnezeu e în stare să facă ceva bun într-o lume în care există durere? E sâmbătă pe planeta noastră, dar va veni Duminica vreodată?
Vinerea întunecată a Golgotei poate fi numită Mare, doar în virtutea a ceea ce s-a întâmplat în Duminica de Paşte, o zi care ne dă o cheie năucitoare pentru a descifra marea enigmă a universului. Paştele a deschis o falie în universul care alunecă în jos, pecetluind promisiunea că într-o zi Dumnezeu va arăta minunea Paştelui la scară cosmică.
Să ţinem minte că, în acest grandios spectacol cosmic, timpul pe care noi îl trăim este sâmbăta.

Mână de la mână să zidim împreună

10 case vor fi construite în 5 săptămâni pentru 10 dintre familiile care locuiesc în condiţii inumane în blocurile de pe strada Voltaire, din cartierul Velenţa, Oradea.


Începând de luna viitoare, datorită celor de la Habitat pentru Umanitate şi cu ajutorul a sute de voluntari din ţară şi străinătate, vieţile acestor familii se vor schimba în bine. Prin construirea caselor, familiile vor avea o locuinţă decentă şi curată în care vor putea duce o viaţă mai bună pentru ei şi copiii lor.
Habitat pentru Umanitate Beiuş este o organizaţie creştin-ecumenică, non-profit, înfiinţată în România în anul 1996. Scopul lor este de a îmbunătăţi condiţiile de locuit a locuitorilor din Beiuş si împrejurimi. Ei doresc să facă din locuirea în condiţii decente o problemă de conştiinţă şi acţiune. Anul acesta, în perioada 5 mai - 5 iunie, cei de la Habitat vin şi la Oradea, unde vor găzdui cel mai mare eveniment de voluntariat din ţară. Cu ocazia acestui eveniment, timp de 5 săptămâni pe şantier se vor afla, ca voluntari, oameni de orice confesiune, statut social sau vârstă. Ei vor construi alături de familiile aflate în nevoie, ajutându-i să clădească un viitor mai bun pentru copiii lor.
Oamenii pentru care construiesc cei de la Habitat sunt de obicei familii cu venituri reduse, care datorită situaţiei economice nu-şi permit să îşi cumpere un teren sau să îşi construiască o casă nouă. Situaţia celor de pe strada Voltaire este însă mult mai dificilă. Ei locuiesc în blocuri reci, cu holuri strâmte, balustrade ruginite şi pereţi plini de igrasie. Majoritatea apartamentelor nu au încălzire sau energie electrică şi, în unele cazuri, într-un spaţiu de 40 de metri pătraţi locuiesc până la 3 familii. Casele ce vor fi construite sunt de tip duplex, iar familiile trebuie să le plătească în rate mici, timp de 20 de ani.
Despre situaţia celor de pe strada Voltaire am discutat cu unul dintre voluntarii de la „Casa Păcii” din SUA. Chris Fontanesi lucrează pentru Habitat şi a fost trimis ca voluntar în România. Iată ce ne spune el: ”acolo este un dezastru, nu am mai văzut aşa ceva niciodată în viaţa mea.” Din experienţa lui ca voluntar, Chris a înţeles sentimentele oamenilor aflaţi într-o astfel de situaţie: ”e ruşinos pentru ei, pentru că nimeni nu vrea să aibă un copil care să nu se poată spăla şi care să fie nevoit să se spele la izvor sau o casă fără acoperiş şi să plouă înăuntru”.
Cei care vor să dea o mână de ajutor nu trebuie să fie experţi în construcţii ci doar să aibă dragoste şi voinţa de a-şi ajuta aproapele. Mai mult de trei sferturi din cei care vin ca voluntari nu au mai lucrat în constructii , dar sistemul celor de la Habitat este unul simplu de aplicat. Întrebat care ar fi cel mai important lucru cu privire la acest eveniment, Chris a răspuns:” Să veniţi şi voi, să fiţi voluntari!”.

de Camelia Porut

Descarca pliant de admitere 2008

Descarca pliant de admitere 2008